Psiholog Fărcaș Marcela

Fetițele fericite și nefericitele femei

 

 

În parc răsună râsete cristaline și voci vesele de copii, voci ca niște clopoței neobosiți. Fetițe și băieței se joacă fericiți și lipsiți de griji împreună. O fetiță mititică, la vreo 3-4 anișori, blondă, cu nu mai puțin de 100 de codițe palmier mici, prinse cu elastice colorate, aleargă în brațele tatălui ei râzând în hohote, în timp ce el, tatăl, o ridică cu brațele sale puternice deasupra capului său. Ea râde, el râde. Râd amândoi. Lumea lor e perfectă, rotundă, completă. „Uite, tati, pot să zbor!!” strigă ea de-acolo, din brațele tatălui. Se simte atotputernică și așa și e. În mintea ei ea poate fi orice vrea ea – mai ales, fericită. Cu această stare și cu conștiința faptului că e iubită așa cum e ea, simte că poate fi orice, poate face orice, poate chiar să zboare. O cheamă Iulia.

summer-858824_960_720

 

După 20 de ani.

Iulia, fetița blondă, e acum o femeie cu părul ondulat, păr pe care îl întinde cu placa în fiecare dimineață câte 15 minute pentru că nu vrea să aibă un păr de clovn de circ cum îi spuneau colegii în gimnaziu. Se trezește în fiecare dimineață la 5.45. Aleargă 1 oră zilnic. S-a oprit din creștere la 164 cm, are 60 kg și vrea să mai slăbească puțin. La 6.45 intră la duș. La 7.00 începe machiajul care durează 15 minute, după alte 15 minute de întins părul cu placa. E atentă să acopere cearcănele apărute din cauza somnului insuficient. La 7.30 se îmbracă. Întâi își pune plasturii pe monturile dureroase apărute din cauza tocurilor pe care le poartă zi de zi. Fără ele ar fi prea mică de statură. Cât de mult i-ar plăcea să poată să meargă în teniși și jeanși la serviciu, cum mergea și se simțea confortabil în liceu, până când i-a zis colega aceea că se îmbracă precum o țărancă…Oftează și trece repede de acest gând privindu-se în oglindă. A costat-o un car de bani operația de rinoplastie făcută după ce un coleg beat de facultate i-a spus că are nasul coroiat în mijlocul unui chef și după ce o prietenă bună i-a sugerat să se machieze un pic altfel ca să nu se vadă „ridicătura aceea inestetică a formei nasului”. La naiba cu rinoplastia – oricât se străduie să îl vadă altfel, i se pare că nasul ei a rămas la fel. La 8.00 iese din casă îmbrăcată tip top. E HR Specialist la o mare corporație. I s-a spus încă de la angajare că ea trebuie să arate foarte bine pentru că „reprezintă imaginea companiei” și candidații vor dori mai degrabă să se angajeze dacă vor vorbi la interviu cu o domnișoară „stilată și frumoasă”.

 

Face interviuri, programează interviuri, muncește din greu pentru că e la început de drum și vrea să demonstreze că e serioasă și responsabilă. Îi și place munca ei. În pauza de masă un coleg care îi face avansuri prietenei ei, o tipă înaltă și suplă care să plânge că s-a îngrășat 1, 2 kg, zice, de față cu Iulia, încercând să o consoleze pe prietena ei ” Tu te plângi? Iulia ce să zică, săraca, și scundă și rotundă?”. Râd. Toți. Chiar și Iulia, ca să nu dea impresia că e supărăcioasă, dar când se încheie prânzul mai dă două telefoane: unul prietenului ei să îi spună că se vor întâlni abia după 20.30, unul la sala de fitness pentru a-și programa o oră după ce iese de la serviciu, de la 18.30. La 18.45 ajunge la sală. În vestiar se întâlnește cu Cristina, colega ei de sală. Ea are 39 de ani, a divorțat de soțul ei după ce a avut un copil la 35 de ani pentru că soțul i-a reproșat că „s-a îngrășat, după naștere, și nu mai e femeia de care el s-a îndrăgostit”. El a găsit pe altcineva. Ea încearcă să-și schimbe serviciul, dar e greu pentru că e “prea bătrână”, “prea grasă” și deprimată. De aceea vine la sală, merge la cosmeticiană pentru tratament facial de întinerire și o dată pe săptămână merge și la psiholog…Intră la fitness și lucrează amândouă intens. Ora se încheie, iar Iulia fuge acasă pentru un duș rapid, pentru alt întins de păr cu placa, machiaj de seară, rochie elegantă pentru a se întâlni cu iubitul ei. Când o vede, iubitul ei exclamă „Ești superbă așa, dar știi că îmi place și mai mult cum îți vine rochița neagră care îți face șoldurile și talia mai mici…Te iubesc însă așa cum ești!”… Seara, în patul ei, înainte să adoarmă, Iulia nu înțelege de ce se simte atât de tristă și nefericită. Are tot ce și-a dorit vreodată – un job bine plătit și la care face ce îi place să facă, are prieteni, are o casă, are iubit. De toate s-ar putea bucura deplin, doar dacă ar arăta un pic mai bine…

woman-2066673_960_720

Cum se face că ele, fetițele odinioară atât de fericite, ajung atât de ușor femei nefericite? Am întâlnit nu o dată femei deștepte, frumoase, femei care și-au făcut cariere strălucite, femei care au devenit mămici nemaipomenite și care cresc bine copiii cărora le-au dat viață, dar care trăiesc purtând cu ele răni, numai de ele știute, referitoare la propriul aspect fizic. Femei care se ascund în casă și se izolează pentru că în mintea lor și-a făcut loc șerpește gândul că nu sunt suficient de frumoase, că nu sunt suficient de bune pentru lumea în care trăiesc, pentru viața pe care și-au ales-o. Ai crede că ele, cele despre care vorbesc, sunt excepții, dar nu e deloc așa. Numărul persoanelor care apelează la diferite operații estetice pentru a-și perfecționa înfățișarea, la fel ca numărul persoanelor care fac eforturi monumentale să țină o dietă sau să meargă la sală pentru a slăbi e în continuă creștere. Cabinetele de psihologie încep să primească din ce în ce mai multe fetițe și adolescente cu insatisfacție referitoare la aspectul fizic. Aparatele dentare sunt, mai degrabă, regula decât excepția de la vârsta școlară până în adolescența târzie. Pe lângă vârsta erupției dentare, vârsta schimbării dinților de lapte mai avem acum și vârsta primului aparat dentar…

„Oglindă oglinjoară…”

De când încep fetițele să fie preocupate de felul în care arată și de ce?

download (2)

Se pare că fetițele încep să fie nemulțumite de propria înfățișare în jurul vârstei de 5 ani, existând studii care au observat că 59% dintre fetițele cu vârsta cuprinsă între 5 și 8 ani ar prefera să fie mai slabe decât sunt. În preajma vârstei de 7-8 ani fetițele înțeleg deja conceptul de dietă, iar în adolescență procentul fetelor nemulțumite de felul în care arată atinge un îngrijorător 70% (!).  Un asemenea procent de tinere nemulțumite de imaginea propriului corp fie că e vorba de dimensiunea lui, forma lui, greutatea lui, fie că e vorba de  diferite părți ale corpului: sâni, șolduri, talie, coapse, glezne, brațe, nas, pomeți, buze, dinți, păr, piele etc., anunță și deschide ușa pentru multe probleme mult mai grave cum sunt tulburările alimentare – anorexia și bulimia – , stimă de sine scăzută, depresie, anxietate socială. Un alt risc despre care se vorbește mai puțin este vulnerablitatea în fața abuzatorilor și riscul de a iniția și menține, cu orice preț, relații de cuplu cu parteneri nepotriviți sau riscul de a deveni promiscue doar din dorința de a invalida în fața propriilor ochi sau în fața celorlalți faptul că ele nu pot fi dorite de cineva din cauza felului în care arată…

De unde această precoce preocupare și îngrijorare legată de aspectul fizic?

Există mai multe surse care participă la accentuarea importanței înfățișării fizice pentru o femeie. Formarea propriei imagini corporale e rezultatul unui proces multifactorial. Tocmai din această cauză intervenția în astfel de cazuri e extrem de complexă. Voi aborda însă sfera intervențională în finalul articolului. Să analizăm, pe rând, factorii de risc pentru apariția insatisfacției referitoare la propria înfățișare.

Influența factorilor socioculturali

Familia

Primul laborator care replică interacțiunile și condițiile sociale este, pentru fiecare dintre noi, familia. Felul în care părinții noștri interacționează între ei și cu noi reprezintă primul reper, prima grilă prin care noi evaluăm lumea la nivel socioemoțional. În familie învățăm cum să ne exprimăm emoțiile și dacă să le exprimăm. Oglinda primară în care chipul nostru se reflectă e familia. Ne privim pe noi înșine prin ochii membrilor ei, părinți, frați și surori și încorporăm în structurile noastre mentale felul în care ceilalți ne privesc. Uneori, această oglindă primară e defectă.  O mamă obsedată de slăbire și diete tinde să imprime fiicei ei o aceeași preocupare prin modelare. Un tată sau o mamă care critică excesiv aspectul fizic al fetei („Fă sport că altfel te îngrași!”) sau, dimpotrivă, un tată sau mamă care nu face complimente fiicei sale, o învață implicit pe fiică, fie că nu e destul de bună pentru a fi iubită, fie că, indiferent de câte eforturi face pentru a arăta bine, va trece mereu neobservată.

Daddies, Daughters Dance Night Away

Mai târziu în formarea imaginii corporale a unei femei, un rol covârșitor îl pot avea iubitul, soțul și familia extinsă formată prin alianță – soacra, socrul etc. Complimentele sau criticile aduse acesteia, vor deveni repere interioare de autoapreciere sau de autodepreciere. Femeia are nevoie ca frumusețea ei și atractivitatea ei să fie validate pentru a se dezvolta armonios și pentru a trece cu bine de momentele dificile din viața ei. Nu o dată căsniciile au fost distruse din cauza unor remarci nefericite ale rudelor prin alianță sau chiar ale soților, referitoare la aspectul fizic al femeilor.

Media

Influențează formarea unei imagini corporale negative prin două mecanisme: o dată prin promovarea unor standard nerealiste ce țin de frumusețea aspectului fizic și a doua oară prin stigmatizarea abaterilor de la norma promovată prin proliferarea stereotipiilor ce predispun la discriminări.  Este cunoscut că la posturile naționale de televiziune e arhipromovat modelul „Barbie”: buze supradimensionate, gene lungi, sâni mari, talie mică, picioare lungi. One size fits all…În filmele artistice persoanele supraponderale sunt „încununate” cu o mulțime de atribute stereotipe, fiind percepute ca leneșe, mai puțin dotate intelectual, neatrăgătoare, demne de râsul și dezaprobarea celorlalți, dezgustătoare. Mitul Cenușăresei, al femeii care e observată de prinț doar când se îmbracă și se transformă în prințesa recunoscută de către ceilalți ca fiind frumoasă, deși ea e aceeași și în rochia ei de slujnicuță, nu face decât să încurajeze o astfel de percepție.

0a32829e55f32108deb13b961a6975ca

O altă influență nefastă are media în promovarea unor false percepții referitoare la schimbările corporale normale ce apar odată cu vârsta. Zeci de reclame promovează pastile „împotriva simptomelor neplăcute ale menopauzei”, creme antirid – antiaging care fac „pielea de 40 de ani să arate ca la 20 de ani”, vopsea pentru păr care „acoperă în totalitate firele albe”. Insiduos și parșiv se inoculează în mințile femeilor că a îmbătrâni e un accident, o boală, ceva de care trebuie scăpat, care trebuie evitat, care nu trebuie să se întâmple. Nu, dragile mele, deși nu ne place, vârsta și îmbătrânirea nu sunt accidente care li se întâmplă doar unora, acelora care nu se îngrijesc. Îmbătrânirea este normală, ridurile sunt ok, părul alb e ok. Asta nu înseamnă că nu putem fi frumoase, că nu trebuie să ne îngrijim. A face însă o obsesie din înlăturarea semnelor trecerii timpului, ia exact din timpul pe care nu vrem să-l lăsăm să treacă. Ironic, nu?

Cercul de prieteni de aceeași vârstă

În adolescență, în mod special, devine extrem de importantă părerea persoanelor de aceeași vârstă. Dacă în copilărie oglinda în care ne privim sunt, în primul rând, părinții și familia, în adolescență ne privim prin ochii prietenilor de aceeași vârstă. În dorința  de a impresiona și de a aparține unui grup stă vulnerabilitatea femeilor în devenire. Aceasta este vârsta la care ele sunt cele mai expuse agresiunii relaționale, atât de bine numită în limba engleză – bitchiness – mostre de răutate feminină, la superlativ. Formele prin care aceasta se manifestă sunt: excluderea dintr-un grup, bârfa, tratamentul tăcerii („nu vorbim cu ea”), deprecierea sau jignirea scuzate adesea de sintagma „noi doar glumeam” sau „am zis în glumă” și condiționarea prieteniei prin solicitarea unor dovezi comportamentale. Deși nu este adolescentă, fetița mea mijlocie a cunoscut un astfel de episod de condiționare a prieteniei când două dintre colegele ei de clasa întâi i-au spus că dacă stă să fie lovită și rezistă cât mai mult atunci va dovedi că e demnă să fie prietena lor, lucru pe care și-l dorea foarte mult. Din fericire, ea a avut inspirația de a-mi povesti despre asta, oferindu-mi oportunitatea de a-i explica ce presupune și ce nu presupune o prietenie. De multe ori, victima nu declară aceste agresiuni și, neprimind ajutor, ajunge să creadă că situația ei e fără scăpare. Agresiunea relațională are legătură cu controlul și cu excluderea/includerea într-un grup pe baza anumitor criterii. În acest fel, unele fete, „populare”, încearcă să se mențină în centrul atenției. Atunci când aceste criterii de includere/excludere în grup țin de aspecte pe care le putem controla mai greu, cum sunt înălțimea sau trăsăturile fizice, este imposibil ca ele să nu aibă impact asupra propriei imagini corporale și creează frustrări. De când cu facebook, posibilitatea adolescentelor de a se răni emoțional reciproc prin trecerea mijloacelor de agresiune relațională în social media a devenit, practice, nelimitată. O jignire referitoare la o trăsătura fizică aruncată în curtea școlii poate fi auzită de 10 persoane, poate. Dureros, desigur, și așa. În mediul online, aceeași jignire poate atinge sute poate chiar mii de martori virtuali. Pentru o adolescentă nu contează că martorii sunt virtuali și că nici 10% din cei ce vizualizează o postare jignitoare nu îi sunt cunoscuți direct. Senzația de rușine e copleșitoare, iar daunele psihologice și emoționale produse sunt dificil de estimat.

bitchy-group-of-women-photo-www.goodgirlsgo.com_

Influența factorilor individuali în apariția insatisfacției față de imaginea corporală

Tulburări psihice

Există anumite tulburări psihice ce pot să favorizeze apariția insatisfacției legate de imaginea corporală. Una dintre ele este tulburarea dismorfică corporală, cunoscută popular și sub numele de „sindromul urâțeniei” care descrie o preocupare excesivă față de un anumit detaliu corporal până la distorsionarea mentală a acelui detaliu și incapacitatea de a-l percepe ca toți ceilalți. În privința înfățișării noastre suntem ca în privința vocii. Multora ni se întâmplă să nu ne recunoaștem vocile înregistrate și ni se pare că sună ciudat, altfel decât le auzim noi. Asta se întâmplă pentru că în capetele noastre sunetele se aud rezonând și reverberând în cutia noastră craniană. Dispozitivele de înregistrare vocală n-au cum să înregistreze așa ceva. La fel și cu percepția imaginii noastre corporale. Oglinda noastră internă nu reflectă aceeași imagine pe care o percep ceilalți. Mai mult, în funcție de cine sunt persoanele care ne percep și ce relație au cu noi, și „oglinzile” celorlalți sunt diferite. Cine ne iubește ne vede mai frumoși, decât cine ne antipatizează. În unele situații însă oglinda noastră interioară e profund diformă. Dacă interiorizăm criticile ce vin din partea celorlalți, ne vom privi și noi prin intermediul lor.  Cam ca oglinzile de la bâlciuri – unele lățesc imaginea, altele o lungesc. Adesea tulburarea dismorfică corporală precedă sau succede tulburările alimentare – anorexia și bulimia.

Depresia și anxietatea socială (=teama de evaluarea celorlalți) reprezintă și ele factori predispozanți pentru apariția nemulțumirii legate de imaginea corporală.

Stilul de gândire

Un rol important îl au stereotipiile care leagă simplist succesul în viață și fericirea – două concepte subiective și complexe – de aspectul fizic. Adică, sunt persoane care consideră că nu există succes în viață și fericire, dacă nu arată bine, dacă nu se conformează standardelor de frumusețe ale vremii. Astfel, pentru a avea succes și pentru  a fi fericite investesc timp, efort emoțional și bani în optimizarea propriei înfățișări.

Un al doilea tip de gândire constă în internalizarea standardelor de frumusețe promovate la nivel etnic și cultural. Dacă ești scundă și ai o greutate normală conform grilei BMI (o măsură arbitrară !!!, cum convin din ce în ce mai mulți specialiști în nutriție), dar în mintea ta a fi frumos înseamnă înălțime de 175 cm și o greutate de 50 kg, este evident că te înscrii la o viață de frustrare pentru că nu vei deveni niciodată ce spun alții că ar trebui să fii.

O a treia formă de a gândi despre propriul corp care favorizează insatisfacția leagată de imaginea corporală este concentrarea exclusivă pe funcția estetică a corpului. Corpul nu este numai ceva ce trebuie să placă și să fie plăcut. El îndeplinește mult mai multe funcții de atât.

Personalitatea

Persoanele introvertite tind să fie mai temătoare în contexte sociale și mai nesigure de propria valoare. Ele sunt mai vulnerabile în fața criticilor celorlalți. Fiind mai solitare, ele nici nu au suficiente persoane care să le valideze frumusețea, iar în proprii ochi și în propria percepție au mai puțină încredere.

Vârsta femeii

Preocupările referitoare la propriul corp diferă și în funcție de vârstă. Dacă la tinerețe fetele sunt preocupate în special de greutatea și de forma corpului, de mărimea sânilor, în adolescență, și de anumite detalii ale feței – buze, nas, spre mijlocul vieții se menține preocuparea legată de greutate și apar îngrijorări legate de semnele îmbătrânirii corpului, puternic influențate cultural: ridurile, părul alb, sânii lăsați etc. În plus, până în jurul vârstei de 40 de ani, multe dintre femei trec prin una sau mai multe nașteri, veritabile traumatisme pentru corp și traume la nivel de imagine corporală.

insidesad

Experiențele personale de viață

Nu în ultimul rând, contează și experiențele personale de viață. O femeie care nu a avut niciodată vreo problemă cu felul în care arăta, dar care întâlnind-o pe cea care urmează să-i fie soacră află de la aceasta că nu e considerată destul de bună pentru fiul ei pentru că „are fundul mare și dinții strâmbi” va putea dezvolta insatisfacție legată de propria imagine corporală. O altă femeie care este înșelată de partenerul de cuplu se va compara cu acea Alta mereu. De altfel, după un divorț, o despărțire sau după exeperiența de a fi înșelată o primă măsură pe care o iau femeile este o schimbare de look. Ele consideră ca prim „inculpat” pentru situația în care au ajuns propriul corp, propria înfățișare. Femeia are nevoie să fie validată, din punct de vedere al frumuseții și atractivității. Partenerii și soții trebuie să fie atenți să ofere această validare. A nu-i spune partenerei tale că e frumoasă, a nu-i arăta că o iubești, înseamnă, în unele situații, că, practice, inviți sau lași drumul deschis altuia să o facă.

Profesia aleasă are și ea un cuvânt de spus în privința satisfacției legate de propria înfățișare. Pentru unele profesii ca cea de manechin, fotomodel, balerină, dansatoare etc., înfățișarea fizică e chiar instrumentul muncii, funcția estetică a corpului fiind supraevaluată. De aici, toate investițiile vedetelor în propria înfățișare și imagine. Aici e și diferența la care trebuie să fim atente, noi, celelalte, care am ales altfel de vieți. O vedetă poate petrece 7, 8, 12 ore pe zi în diferite proceduri de întreținere corporală – masaje, sală de fitness, împachetări și măști pentru piele, machiaj, mani-pedi etc. E serviciul lor. Noi, cele care am ales altfel de vieți pentru noi, alegem și să nu cheltuim același timp pe astfel de proceduri. Pentru mine care am ales să fiu mămică a trei fetițe e mai importantă 1 oră zilnic cu fetițele mele, decât 1 oră zilnică de masaj. Asta nu înseamnă că nu mă pot bucura de un masaj, din când în când :).

Capitalul erotic feminin

Preocuparea legată de propriul corp are adesea în substrat dorința de a fi atractivă pentru a putea găsi un partener cu care să ne bucurăm de viață. În această situație, întregul capital erotic e redus la trăsăturile fizice brute: trăsături faciale simetrice și corp frumos proporționat, care respectă norme promovate cultural. Capitalul erotic însă e un concept mult mai complex de atât. El are 6 (7) elemente: frumusețea, senzualitatea, charisma sau șarmul, pofta de viață, prezentarea socială, sexualitatea și, în unele culturi mai importantă, în altele mai puțin importantă, fertilitatea. E important de precizat că frumusețe înseamnă pe lângă trăsături faciale considerate universal atrăgătoare și a ști să le pui în valoare, prin prezentare. O față frumoasă care afișează permanent expresii de dispreț, dezgust, furie e considerată mai puțin atrăgătoare decât o față cu trăsături mai puțin frumoase care afișează preponderent emoții pozitive: bucurie, fericire, entuziasm. La fel e în cazul senzualității care se referă la frumusețea trăsăturilor corporale: proporții echilibrate, dimensiuni care respectă standardele culturale. Un corp frumos care are o ținută posturală neglijentă, care folosește gestică sacadată, smucită, lipsită de fluență sau grație, care pășește de parcă ar duce o sapă în spinare, care „se aruncă” în mers, e perceput ca fiind mai puțin atrăgător decât un corp mai puțin dăruit genetic cu trăsături mai puțin „la modă” la un anumit moment istoric și cultural, dar care se știe mișca cu grație și eleganță. Ilustrativ, în acest caz, e exemplul mersului cu pantofi cu toc. Toate femeile poartă tocuri la un moment dat, dar nu toate femeile știu să poarte tocuri.

Cum putem deveni mai satisfăcute cu propria imagine corporală?

Psihoterapeut fiind, prefer, mai degrabă, să acționez la nivel individual pentru a răspunde diferitelor provocări pe care le aruncă viața. Asta nu mă împiedică să văd însă câteva soluții și la nivel macro. De exemplu, pentru a contracara influența factorilor socioculturali, am putea recurge la educarea părinților care ar trebui să învețe ce se spune și ce nu se spune unui copil și ce consecințe poate avea o remarcă sau alta, pe termen lung.

În privința media este foarte greu de intervenit pentru a schimba grile de programe. În goana lor după audiență, canalele de televiziune vor promova „idealuri feminine” fără nici o legătură cu realitatea statistică și vor încuraja stereotipii ce vor da naștere la diferite discriminări, în lipsa unei gândiri critice, prea puțin educate în populație. Ceva se poate face însă și în legătură cu media. Părinții și/sau profesorii, principalii facilitatori ai învățării pentru adolescenți pot modera efectul media, explicându-le copiilor diferența între viață și ficțiune, între „idealul” promovat și gândit de niște alții și un ideal al lor care poate viza ale valori decât cele „populare”.

În cazul agresiunii relaționale din cadrul cercului de prietene de aceeași vârstă, rolul profesorilor și al psihologilor școlari ar trebui să fie hotărâtor, dacă și-ar lua responsabilitățile în serios. Psihologii școlari sunt cei care pot gândi programe eficiente de intervenție în grup în cazul comportamentelor de bullying descrise anterior. Adesea însă, fie din cauză că sunt depășiți de numărul sarcinilor și insuficienți ca număr sau, pur și simplu, insuficient pregătiți pentru astfel de situații, ei nu se implică. Așa se face că multe victime ale unor astfel de comportamente ajung la noi în cabinete, asta, dacă părinții își permit sau nu se tem că vor fi priviți ciudat dacă își duc copilul la psiholog. Neintervenind însă în nici un fel, ei riscă tocmai viața copilului pentru că adolescența este o etapă de viață în care suicidul se poate produce impulsiv (!), ca reacție la un afront ce altora le poate părea minor. Între presiunea media și presiunea cercului de prieteni asupra tinerelor, părinții mai sunt cei care se pot erija în intermediari protectori, traducând/interpretând lumea, astfel încât ea să nu îi strivească cu cerințele ei nerealiste pe copiii lor. Mulți părinți nu își alocă însă timpul necesar pentru asta cât copiii sunt copii sau ajung la adolescența copiilor lor să își dea seama că nu au investit deloc în relația cu aceștia: că nu i-au însoțit în parc suficient, că nu s-au jucat cu ei, că nu au avut un rol suficient de important, că nu au fost suficient de prezenți pentru a deveni semnificativi pentru copiii lor. Nici în terapie, dacă nu ai relația cu clientul, nu poți facilita nici o schimbare pentru el. Nu îl poți ajuta. Pentru acești părinți, e important înainte de a se face auziți, să asculte. Să își descopere/să își cunoască copiii. Să le accepte gusturile, diferite de ale lor.  Să îi încurajeze. Abia apoi pot să se aștepte să fie auziți și crezuți când le vorbesc adolescenților.

La nivel individual, dincolo de abordarea terapeutică specifică pentru fiecare tulburare psihică, în parte, care trebuie să fie realizată de către un specialist, putem înțelege că succesul în viață și fericirea sunt concepte profund subiective și , prea puțin depind de felul în care arătăm, dar depind de felul în care relaționăm cu noi înșine și cu ceilalți. Excepție face situația în care profesia aleasă e de așa natură că propriul corp devine instrument al exprimării estetice. E important, deopotrivă, să fim atenți la remarcile pe care le facem, la rândul nostru, la adresa celorlalți. Uneori o glumiță pare inofensivă, dar poate să cadă pe o rană deschisă și netratată și să doară mai tare decât pare la prima vedere. Nu suntem perfecți/perfecte nici unii/nici unele dintre noi. Unele ne pricepem mai bine să disimulăm, să ne mascăm imperfecțiunile mai bine decât altele, atâta tot. Nu toate persoanele supraponderale sunt leneșe, după cum nici toate femeile frumoase nu sunt lipsite de inteligență.  Modelele culturale de frumusețe „one size fits all” sunt doar atât – modele = o reprezentare schematică și imperfectă a unei realități extrem de complexe și diverse, de altfel. Ca multe altele pe care le-am primit la venirea în lume și corpul e un instrument multifuncțional. Expunerea/etalarea lui pentru plăcerea estetică a privitorului, fie că privitorul suntem noi înșine sau alții, e numai una dintre funcțiile lui. Gândirea, stilul de interacțiune, modalitatea de autoprezentare, stilul de comunicare, mișcarea, pentru unele dintre noi care alegem asta, purtarea de prunci sănătoși și nașterea lor, dansul, sexul sau făcutul dragostei, practicarea sportului sau realizarea atâtor alte activități, susținerea vieții prin intermediul tuturor aparatelor și sistemelor anatomice care îl compun sunt tot atâtea funcții care pot să nu aibă nici o legătură cu adecvarea la standardele de frumusețe ale altcuiva (!).

Uneori intervenții mici, gen „rezolvare de probleme” pot fi de ajutor: putem învăța să ne machiem corect, să ne îmbrăcăm adecvat formei corpului nostru, să ne aranjăm părul astfel încât coafura sau culoarea părului să se potrivească feței noastre. Putem învăța să mergem elegant, să gesticulăm frumos, să stăpânim arta conversației. Putem învăța să ne facem plăcuți/plăcute, indiferent de felul în care arătăm.

Putem să fim selective când ne alegem prietenele și să păstrăm în apropierea noastră acele persoane care ne validează, care ne confirmă ca persoane demne de iubit, acceptat, admirat, încheind sau rărind contactele cu persoanele toxice din viața noastră, cu cele care ne picură otravă în suflete. Luate în doze mici sau extrem de rar, unele otrăvuri devin mai puțin periculoase.

Femeia, dacă e inteligentă, poate fi frumoasă la orice vârstă indiferent de înfățișarea ei exterioară. Atractivitatea și sex-appeal-ul au prea puțin de a face cu înfățișarea. Seducția și flirtul nu sunt jocuri corporale, fizice, ci sunt jocuri de interacțiune, jocuri ale inteligenței sociale și emoționale. Deși observăm mai repede niște ochi mari și frumoși, suntem atrași de felul în care ochii respectivi ne privesc. Unii poeți spuneau că suntem atrași de felul în care imaginea noastră se reflectă în privirea celuilalt. Frumos, nu? Cum transmite o emoție printr-o privire sau printr-un zâmbet subtil și fermecător o față botoxată? Cum poți zâmbi subtil și jucăuș cu două buze de câte 2 cm fiecare!?? Cum poate fi observat restul feței tale când două râme de câte 2 cm fiecare se lăfăie în centrul feței tale? Frumusețea, ca și calitate emergentă, ca funcție a unui corp, nu ca atribut fizic, nu are vârstă. Doar corpul are o vârstă. Și ridurile, și firele albe și câteva kg în plus, și menopauza nu sunt accidente care se întâmplă numai unor femei “care nu au avut grijă de ele”. Dragile mele, sunt toate normale și se întâmplă tuturor. Normală e și dorința noastră de a rămâne și de a arăta cât mai tinere, atâta vreme cât ea e însoțită de conștiința, de înțelegerea faptului că trecerea timpului e ceva ce nu ne-a fost dat nouă spre control. Nu putem opri timpul și trecerea noastră. A face o obsesie din ascunderea și eliminarea a trei riduri din colțul ochilor, a porni o cruciadă împotriva câtorva kg în plus sau împotriva oricărei părți a propriului corp, din dorința de a opri timpul în loc este o iluzie și o minciună. Timpul va curge în continuare, finalitatea va fi aceeași și putem regreta într-o zi că nu am dat timpul alocat “cruciadei” altor activități ce ne-ar fi adus satisfacție și împlinire: că nu am iubit în timpul ăla un bărbat care știe aprecia frumusețea unei femei la toate vârstele sale, că nu am iubit prietena care ne-a fost alături la greu, că nu am iubit copilul căruia i-am dat viață și pentru grija căruia am crescut atâtea fire albe în părul nostru. Timpul se umple cel mai bine cu iubire dăruită sau primită.

Decizia de a arăta într-un fel sau altul ne aparține exclusiv nouă și ar fi de preferat să nu vrem să fim orice ar vrea sau ne imaginăm că ar vrea oricine altcineva în afara noastră. Am întâlnit nenumărate femei care au decis să își schimbe înfățișarea pentru că un bărbat din viața lor le-a reproșat că sunt prea grase, prea slabe, prea neîngrijite, prea…că nu sunt “destul de bune” pentru ei. Ceea ce mă uimește de fiecare dată este decizia de a interioriza, de a permite să facă parte din tine, părerea cuiva care te disprețuiește. Asta nu are niciodată legătură cu cât de mult îl iubești pe el și cât de mult vrei să îl păstrezi, ci are întotdeauna legătură cu cât de puțin te iubești și te respecți pe tine și cu cât de convinsă ești că nu meriți mai mult de atât…A ține lângă tine bărbatul nepotrivit de teamă că fără el ai fi mai puțin valoroasă e un preț scump, doamnele mele. Iubirea condiționată – “aș face dragoste cu tine mai mult, dacă ai slăbi”, “de ce nu poți să fii și tu ca X, amanta mea care după trei copii arată sexy și tânără” – NU E IUBIRE. Cine v-a spus că e, v-a mințit. Iubirea nu pune condiții și principala sa misiune e de a-l valida pe celălalt, de a-l confirma ca valoare per se, de a-l sprijini în tot ce alege el să fie, atâta vreme cât asta nu presupune să te neglijezi pe tine și misiunea e reciprocă. Dacă vă doare, vă rănește și vă provoacă suferință, nu e iubire, indiferent ce vă spune celălalt, indiferent ce vă spuneți voi înșivă.

Dacă profesia pe care v-ați ales-o nu mai corespunde vârstei sau posibilităților voastre corporale, poate nu mai e cazul să păstrați acea profesie. Gândiți-vă ce altceva ați ști să faceți. Poate știți să transmiteți mai departe ce ați învățatși e momentul să nu mai fiți “performer”, ci mentor/formator pentru altele care sunt la început de drum. Puteți descoperi chiar mai mari satisfacții în acest rol, decât în altul.

În privința capitalului erotic, treaba e cum nu se poate mai simplă: toate cele șase elemente pot fi educate, învățate, nu sunt predeterminate genetic sau puternic dependente de substratul biologic. Al șaptelea element, fertilitatea, nu mai e atât de puternic valorizat și nu se regăsește în toate culturile. Atât frumusețea feței, cât și senzualitatea sau frumusețea corpului sunt doar parțial dependente de substratul biologic, așa cum am arătat și anterior. “Softul”, felul în care le folosim, le poate pune în valoare sau nu.

3666485-quotes-about-being-beautiful-inside

Corpul nostru este simultan interfața noastră în relația cu ceilalți, este primul lucru pe care ei îl văd, dar este și vehicolul, adăpostul pentru mintea noastră, pentru emoțiile noastre, pentru gândurile noastre. Noi, fiecare dintre noi, nu suntem doar corpurile pe care le avem. Suntem mult mai mult de atât. E important să ne îngrijim de sănătatea și buna stare a corpului nostru și e bine să ne dorim să avem un aspect îngrijit pentru ca ceilalți, reprezentați de alte interfețe, să găsească facil drumul spre ceea ce suntem cu adevărat și spre ceea ce nu se limitează la aspectul exterior. La fel, pentru a putea accesa facil funcțiile unui program de calculator, e important să te descurci în interfață. Dacă grila prin care ei, ceilalți, ne evaluează nu poate trece de interfață, poate că nici nu merită să ne facem accesibili lor și, cu siguranță, nu merită să depunem eforturi supraomenești, să cheltuim timp (irecuperabil!) pentru a ne conforma unor standarde care nici măcar nu sunt ale noastre, nu ne aparțin și nu ne reprezintă. Frumusețea este ceva ce depășește limitele corporalității, iar cât de frumoși suntem depinde uneori și de oglinda în care ne privim. Dacă în mintea noastră, imaginea noastră despre noi e clară – știm cine suntem, în ce credem, ce vrem de la viață – , atunci va fi ușor să ne dăm seama când oglinda care ne reflectă imaginea e deformată și vom căuta oglinzi mai fidele propriei imagini, dându-le oglinzilor deformatoare exact locul pe care îl merită: bâlciul acestei lumi.

 

Bibliografie:

 Hakim, C. (2014) – Puterea capitalului erotic. Ed. All

Body image, eating disorders, and obesity in youth: assessment, prevention, and treatment/edited by Linda Smolak and J.Kevin Thompson – 2nd ed. APA 2009, chapter 3 – Body Image in Girls – pg. 47-77, by Eleanor H. Wertheim, Susan J. Paxton, and Simone Blaney

 https://smceducationblog.tumblr.com/post/150629869120/girls-and-their-frenemies

 

 

 

 

Permanent și trend în creșterea copiilor

Ce mare avantaj pentru mămicile zilelor noastre accesul la informație!…Mamele noastre trebuiau să meargă la medic pentru a cere informații despre cum să-și crească copiii, își întrebau mamele sau soacrele, dacă se înțelegeau cu ele :). Bunicile nici atât. Ele aveau pentru primele luni de viață a copiilor moașele sau „babele” satului.

Accesul atât de facil la informații este, categoric, un mare avantaj. Este însă și un mare pericol, atunci când fluxul de informații întâlnește o minte insuficient antrenată ca să le digere, să le selecteze. Pentru a beneficia de tot ce este disponibil și a extrage maximum de beneficii, o minte trebuie să aibă dezvoltată capacitatea de a gândi și analiza critic noianul de biți care abundă peste tot în jurul nostru, de a compara mai multe surse, de a compara informațiile cu experiența personală, de a procesa ceea ce ni se oferă. Absolvente ale unei școli prea puțin pricepute în dezvoltarea acestei competențe, multe dintre mămici sar peste etapa analizei critice, absorb informații de parenting disponibile peste tot: online, publicistică, nenumărate workshop-uri și conferințe ținute de star-uri în creșterea copiilor. Seduse de frumusețea expunerii unor metode, dar și de intenția cât se poate de curată de a-și crește copiii bine, multe dintre aceste mămici se transformă în „preotese”/”evangheliste” ale unei abordări sau a alteia. Iluzia și confortul sentimentului de siguranță pe care îl au aprofundând o paradigmă sau alta, sentimentul că sunt pregătite să răspundă oricărei provocări legate de propriul copil pentru că au citit ele cum se face, convingerea fanatică și rigidă că numai și numai metoda cunoscută și aplicată de ele pentru a crește copiii este cea care garantează ca rezultat un viitor adult valoros pentru societate și funcțional emoțional, le face să se simtă îndreptățite să conteste vehement orice idee ce vine din alte abordări, să excludă și să desconsidere mămici care procedează altfel. Nu vreau să fiu înțeleasă greșit. Cred că nevoia de a ști și faptul că se informează despre metode tot mai bune de a-și educa fiii și fiicele este salutară. E datoria noastră de oameni, nu numai de mămici să ne informăm și să învățăm mereu. Am însă o problemă când cineva devine sigur în legătură cu o metodă sau alta, când cineva nu își permite să se îndoiască de ceea ce face. Certitudinea în legătură cu o informație devine dușmanul învățării: cine știe, nu se întreabă, nu caută și nu aude contraargumente. Rămâne legat de propria teorie, pe care o autoconfirmă și afirmă de câte ori are ocazia, fiind impermeabil cognitiv față de toate dovezile unei alternative ce o poate contrazice pe aceasta.

Revenind pe terenul parentingului, dragi mămici, nu există garanții în parenting. Adoptarea unui stil de parenting sau a altuia nu vă garantează nimic, pentru că nu există relație de cauzalitate directă între ce faceți ca părinți și cum vor fi copiii voștri. Între intenția voastră și rezultatul final al creșterii se interpun o mulțime de factori pe care nu îi controlați. Există evenimente de viață neprevăzute pe care le vor trăi copiii, interferența altor persoane în educație – bunici, frați, verișori, profesori, educatori etc, personalitatea propriului copil, dar și schimbări ale lumii de peste 20-30 de ani pe care nici nu le putem cuprinde cu mintea noastră de acum…Deși adoptarea unui comportament parental sau a altuia poate crește probabilitatea apariției unui efect sau al altuia la copil, nu garantează acest lucru. Inteligența parentală este una dinamică ce ia în calcul informații din multiple surse – informații citite, experiența proprie, experiența altora, dar mai ales, observarea și cunoașterea propriului copil – înainte de a lua o decizie, de a face o alegere.

Pornind de la observarea acestei înverșunări am decis să fac o distincție clară în acest articol între ceea ce este important și permanent în legătură cu copiii și cu creșterea lor și ceea ce este trend.

Ce este permanent, important și universal în creșterea și educarea copiilor?

Este permanent, important și universal scopul creșterii și educării copiilor, acela de a-i transforma pe aceștia în adulți autonomi, responsabili, funcționali emoțional, membri valoroși (care contribuie pozitiv) ai societății în care vor trăi, capabili să decidă și să aleagă singuri cum își vor trăi propriile vieți.

Este permanentă, importantă și universală, necesitatea unui răspuns oferit nevoilor esențiale ale copiilor:

  • Nevoile de bază: nevoia de hrană, adăpost, deplasare, asigurarea igienei și a sănătății fizice, siguranța fizică
  • Nevoile afective:  nevoia de a fi și de a se simți în siguranță, nevoia de a se simți  iubit, înțeles și acceptat necondiționat
  • Nevoia de dezvoltare: nevoia de stimulare cognitivă, nevoia de stimulare senzorială, nevoia de stimulare socială, nevoia de a înțelege și gestiona propriile emoții, nevoia de creștere a autonomiei prin alternarea permanentă a dependenței-independenței în realizarea anumitor activități și sarcini specifice nivelului de dezvoltare a copilului, așa cum este el identificat la propriul copil.

Ce este trend sau trendy în parenting?

Este trend în parenting orice practică delimitată geografic, social, economic, istoric și are caracter valabil temporar. Necesitatea unui răspuns pentru fiecare din nevoile enumerate mai sus e universală, dar forma pe care o îmbracă, practicile particulare țin de trendul la care aderă părinții.

Aderarea părinților la un trend sau altul depinde de cultura din care fac parte la nivel macro, iar la nivel individual, alegerea unui trend depinde de convingerile și valorile părinților despre ce înseamnă a avea succes în viață, dar și de reprezentarea lor mentală despre lumea în care trăim sau despre cum va fi lumea în care vor trăi copiii. Toate aceste convingeri își au sursele în experiențele personale, dar și în educația primită în familia de bază și în autoeducarea ulterioară.

Dacă nevoile de mai sus sunt indiscutabile, ele fiind specifice fiecărui om, trendurile sunt foarte discutabile și țin de alegeri personale. Întrucât, istoric, multiple feluri de a crește copii au dat societății membri valoroși, e cel puțin dificil să selectăm un singur trend care să reprezinte „adevărul absolut”. Fiecare trend are avantaje și dezavantaje. Până și la nivel conceptual există trenduri caracterizate de efemeritate. Ceea ce înseamnă adult valoros, funcțional emoțional, autonom și responsabil înseamnă lucruri diferite în culturi diferite și la momente istorice diferite.

Universal și trend

Nevoile de bază

Astfel, orice copil de pe pământul ăsta are nevoie să fie hrănit. Asta e valabil oriunde. Cu ce hrănim copilul, cât timp și cum este trend. Sunt vinovate mamele noastre că ne-au alăptat puțin? Mamele noastre aveau concediu de maternitate trei luni, după care se întorceau la serviciu. Societatea în care trăiau, legislația de atunci a prescris forma pe care a luat-o răspunsul la o nevoie de bază. Argumentul suprem al mamelor care alăptează natural și se transformă în veritabile „preotese” ale acestei alegeri, blamând și desconsiderând mămici care aleg altfel, este că am fost echipați natural și noi, mamele, și copiii pentru alăptatul natural. Perfect adevărat. În egală măsură, evolutiv, am fost echipați cu corpuri și sisteme de reglare a temperaturii corpului care ne permit să parcurgem chiar în alergare distanțe imense – zeci, sute de km. Cu toate acestea, folosim mașini/ biciclete pentru distanțe mult mai mici de atât. Menționez că și eu îmi alăptez copilul natural, dar înțeleg că  este alegerea mea personală și nu le consider „mai puțin mame” pe cele care aleg altfel. În viața fiecărei femei sunt constrângeri și cerințe la care trebuie să răspundă și în funcție de care face o alegere sau alta. Cel mult, încerc să le înțeleg alegerea, nu să le anchetez, învinovățesc, blamez sau stigmatizez. Tot trend este și felul în care se face diversificarea: diversificarea clasică sau autodiversificarea au același rezultat – un copil hrănit cu hrană solidă și sătul. Este una mai bună decât cealaltă, per se? Nu. Fiecare are avantajele și dezavantajele ei. Fiecare mămică lege o variantă sau alta în funcție de ce știe că își poate asuma, în funcție de copilul pe care îl crește, în funcție de timpul disponibil…

Orice copil are nevoie de adăpost. Fie că e vorba de palate, vile, case, bordeie, cort, atâta timp cât nu rămâne expus și vulnerabil, aceastei nevoi i se răspunde.

Nevoia de a se deplasa, de a ajunge dintr-un loc în altul e universală. E trend dacă acestei nevoi răspund brațele mamei sau ale tatălui, SSC-uri, manduca, marsupiul, căruciorul sau alte sisteme de transport. Nu ești mamă mai bună sau mai puțin bună dacă alegi într-un fel sau altul. La fel, deprinderea mersului se poate face prin mai multe modalități: se poate folosi premergător, mâinile bunicilor/fraților/părinților pentru susținerea primilor pași, se poate folosi „ham-ul”etc. Finalitatea e aceeași – un copil care a învățat să meargă singur.

Asigurarea igienei pentru menținerea sănătății fizice este o nevoie universală. Ce înseamnă însă răspunsul/practicile folosite la această nevoie, diferă de la un loc la altul. La țară poate însemna băiță 1 dată pe săptămână în lighean cu apă încălzită pe sobă, în oraș poate însemna băiță zilnică , cu săpun și șampon bio sau hipoalergenic. La fel de sănătoși pot să crească și cel îmbăiat în lighean 1 dată pe săptămână și cel spălat zilnic. De ce? Pentru că și sănătatea, ca educația, e rezultatul unei multitudini de factori. Și dacă nu are condiții să facă baie zilnic copilul de la țară compensează respirând aer curat și expunându-se de mic la numeroși germeni, un veritabil antrenament pentru imunitate.

Nevoile afective

Nevoia de a fi și de a se simți în siguranță este și ea specifică tuturor copiilor, din orice colț de lume. Aici, trendul ține de ce listăm în categoria „pericole”.  Copiii se nasc cu 1-2 temeri fundamentale – teama de înălțime/adâncime și teama de sunete bruște și foarte puternice, restul sunt învățate. Dacă unui copil i se limitează fiecare încercare de explorare a mediului în care trăiește, învățarea lui va fi îngreunată, dar ceva va înțelege totuși – că lumea e un loc periculos.

Nevoia de a fi iubiți, acceptați, înțeleși. Răspunsul la această nevoie e unul dintre cele mai dificile pentru că transmitem iubire și înțelegem că suntem iubiți în foarte multe modalități. Pentru unii părinți co-sleepingul e o dovadă de iubire pentru copil, pentru alții faptul că îl pun pe copilaș să doarmă în pătuțul lui confortabil, răspunzând totuși fiecărei solicitări. Pentru că iubirea este un mesaj complex care trebuie să fie pervaziv pe toată durata unei zile, în fiecare interacțiune, eu sunt de părere că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate directă între un act/comportament singular și sentimentul perceput de iubire. O afirmație de genul „Nu te-ai simțit iubit pentru că mami și tati nu au dormit cu tine 1, 2….10 (!?!) ani” e hazardată. E important și ce au făcut mami și tati în restul timpului. Dacă mama își acceptă propriul odor necondiționat, dar de dimineața până seara judecă alte mămici pentru alegerile făcute, desconsiderându-le, copilul nu va învăța, cu adevărat, ce e acceptarea și toleranța. În relație cu copiii noștri, comportamentul nostru modelează, nu declarațiile/afirmațiile pe care le facem.

Nevoia de dezvoltare

Pentru ca în mintea unui copil să se creeze noi conexiuni între neuroni, el trebuie să fie confruntat cu o mulțime de stimuli, de provocări. Nevoia aceasta de diversitate a stimulilor și nevoia de explorare a mediului e universală. Felul în care alegem să ne provocăm copiii să descopere lumea, poate ține de trend: bunicii ne spuneau povești, snoave, proverbe, noi poate cumpărăm cărți cartonate sau senzoriale, copiii noștri poate vor folosi mijloace tehnice și realitatea virtuală pentru a-și stimula cognitiv și senzorial copiii. Pentru stimulare socială, noi ne întâlneam afară la joacă atunci când eram copii. Acum sunt play-date-uri, sunt atâtea oferte de  locuri de joacă în interior și în exterior, sunt creșe/grădinițe/ diverse firme ce oferă programe de socializare pentru copii de toate vârstele. Mâine, cine poate ști cum va fi: poate vor socializa exclusiv în medii de socializare online…Alegerea metodei de stimulare a dezvoltării copilului ține numai de creativitatea părinților. Nu va fi mai puțin stimulat senzorial copilul care mângâie un cățel adevărat, decât copilul care mângâie o bucățică de pluș lipită într-o carte senzorială, așa cum nu va fi favorizat cel căruia mama îi citește o poveste tipărită într-o carte scumpă, față de copilul căreia îi inventează mama o poveste cu personajele sau temele preferate.

În toate alegerile stimulărilor trebuie însă să ținem cont de vârsta și particularitățile copilului. Există mămici care devin adeptele unei singure cărți de parenting pe care o iau în brațe după ce au citit-o și, în baza experienței ca mamă a unui singur copil pe perioada a 1-2 ani de viață, se erijează în promotori fervenți ai acelei unice perspective în creșterea copiilor, blamând și desfiiințând pe oricine îndrăznește să zică și să facă altfel. Ele știu tot, cu certitudine, fără urmă de îndoială și nu acceptă că unul și același obiectiv de educare poate fi atins în diverse moduri. E bine de știut că a avea copii -1, 2, 3, …oricâți – nu te califică drept expert în creșterea tuturor copiilor din lume. Copii diferiți și contexte de viață diferite cer metode diferite și flexibile de educație.

Creșterea unui copil nu este o știință exactă. Multiple culturi promovează multiple modalități de a crește copii. Fiecare pot avea minusuri și plusuri. Responsabilitatea alegerii unei metode sau a alteia revine fiecărui părinte în parte, în funcție de avantajele și constrângerile pe care le are. Mai mult, metoda de parenting nu este ceva static și rigid ca o formulă algebrică. Dimpotrivă. Creșterea copiilor e un demers dinamic cu metode și tehnici care se schimbă în permanență și se adaptează ținând cont de personalitatea fiecărui copil în parte, de vârsta lui, de posibilitățile părinților, de cerințele în permanentă schimbare ale societății în care trăim.

Din punct de vedere al nevoilor esențiale pe care le avem, suntem foarte asemănători. Din punct de vedere al modalităților în care alegem să răspundem acestor nevoi suntem infinit diverși și nu există nimic care să ne garanteze că o formulă este superioară alteia. Metoda de parenting este profund personalizată, ea neputând să facă abstracție de particularitățile tuturor celor implicați.

Doresc cititorilor mei înțelepciune pentru identificarea răspunsului potrivit pentru fiecare din nevoile propriilor copii, toleranță și înțelegere față de alegeri diferite de ale lor și darul îndoielii de fiecare zi asupra tehnicilor folosite în parentalitate.

Fără îndoială nu există învățare.

Depresia ca avantaj evolutiv

Puțină lume ar defini depresia ca pe ceva necesar, util și favorabil, din punct de vedere al evoluției. Eu am avut mereu „feelingul” ca asa este. Prea e mare frecvența depresiei – transcultural, transgenerațional – ca să nu fie așa. Studii realizate în SUA arată că 10% din populație trăiește cel puțin o dată o depresie severă, iar 30-50 % trăiesc simptome depresive de gravitate diferită. Acum am găsit și un articol interesant care afirmă aceeași poziție. Ceea ce voi scrie, în continuare, în acest post este o descriere-traducere a articolului în cauză pentru a facilita accesul celor care nu citesc în limba engleză la informațiile cuprinse în cadrul lui.

Depresia este din ce în ce mai prezentă în viețile noastre. În SUA, se estimează că rata suicidului a crescut cu 30%, ceea ce face ca numărul oamenilor care-și pierd viața pentru că așa decid ei să fie mai mare decât numărul oamenilor care își pierd viața în accidente rutiere și în războaie.Tot în SUA, sunt afectate de depresie toate categoriile sociale, cu excepția adulților vârstnici. Categoriile cele mai vulnerabile  în ceea ce privește suicidul par a fi femeile și categoria persoanelor de vârstă mijlocie. Cercetătorii consideră responsabili de această situație factori ca anxietatea economică, problemele financiare, lipsa siguranței unui loc de muncă, imposibilitatea de a economisi bani pentru pensie, dar și izolarea socială crescută, ca urmare a creșterii ratei de persoane divorțate pentru segmentul de vârstă mijlocie. Unii cercetători învinuiesc modernitatea pentru această stare de fapt prin efectele sale colaterale: stil nutrițional defectuos, sedentarism, insufiecientă expunere la lumină naturală și lipsa somnului, creșterea incidenței bolilor cronice.

Totul pare să sugereze că depresia a fost mereu o amenințare la adresa supraviețuirii.

În acest context , autorii articolului propun o altă perspectivă: cum ar fi dacă depresia nu a o fost o amenințare la adresa supraviețuirii noastre ca specie, ci, dimpotrivă, un aliat care ne-a echipat cu diferite atribute absolut necesare continuării vieții?

În sprijinul acestei idei, ei vin, inițial, cu dovezi din neurofiziologie. Studiind creierul persoanelor depresive, neurofiziologii au constatat că acestea prezentau un nivel de activitate neobișnuit de ridicat într-o zonă a creierului numită cortexul prefrontal ventrolateral, arie cerebrală responsabilă de gândirea analitică. Această observație ar putea explica perioadele de ruminație specifice depresiei. Depresivii sunt mai rezistenți la interferența factorilor distractori, putându-se concentra timp mai îndelungat asupra unei probleme importante. Psihologul evoluționist Paul Andrews denumeșe această teorie ipoteza ruminației analitice și argumentează că e posibil ca tocmai găsirea unei soluții la o problemă dificilă, pe acest fond ruminativ, să fi prezentat avantaje din punct de vedere al evoluției, asigurând în anumite momente supraviețuirea. Faptul că persoanele depresive au mai multe episoade de somn REM (=somn cu vise), importante pentru consolidarea amintirilor și că găsesc soluții mai bune la probleme sociale, vitale pentru co-existența în cadrul unui grup social, pare să sprijine teoria lui Andrews.

O altă teorie propune conceptualizarea despresiei ca răspuns al imunității organismului. Andrew Miller și Charles Raison au observat că aceleași gene care determină reacția de răspuns imunitar în fața infecțiilor sunt și cele care ne expun unui risc ridicat de a face depresie majoră. De ce ar fi încercat natura să ne salveze de infecții ca mai apoi să ne expună riscului de a ne lua viața? Simptomele depresive ca oboseala, lipsa plăcerii rezultate din participarea la diferite activități, dar și dorința de retragere socială, de izolare, au reprezentat exact comportamentele necesare pentru a limita răspândirea unei boli în cadrul unui grup, pentru a limita contagiunea. Aceleași reacții conservă suficientă energie organismului pentru a se concentra asupra luptei cu boala infecțioasă.

O altă genă mutantă, numită NPY, a fost identificată ca responsabilă de răspunsul inflamator accentuat al organismului  și este asociată cu apariția depresiei. Această genă controlează un neurotransmițător numit neuropeptida Y care determină rezistența la stres. În cazul unor persoane care au această mutație a genelor s-a constatat că administrarea de antiinflamatoare determină și reducerea simptomelor depresive.

Mi-a plăcut acest articol pentru că eu înțeleg că, în esență, depresia este o afecțiune care poartă în sine, odată cu otrava și remediul. Găsirea de soluții la probleme dificile și la probleme sociale, dozarea inteligentă a energiei pentru lupta cu infecțiile, limitarea contagiunii, creșterea rezistenței la stres sunt beneficii deloc de neglijat pe care le au depresivii. În calitate de terapeuți putem facilita identificarea acestor beneficii de către client, în contextul său de viață. Uneori, simpla reinterpretare a depresiei de către client ca posibil aliat care îl echipează cu abilități importante e suficientă pentru ca cel care suferă de depresie să înceapă să spere și să se implice în procesul terapeutic. Acesta e doar un prim pas necesar dintr-o recuperare care poate fi de durată și poate fi dificilă.

Cineva spunea că atunci când ești depresiv e ca și cum ai fi căzut în adâncul unei fântâni cu pereții netezi: poți vedea cerul sau îți poți aminti cum arăta, dar nu poți să ieși singur de acolo. Uneori, de acolo de sus, de pe marginile fântânii, frânghia care să te ajute să ieși din fântână e aruncată și ținută de un prieten bun, de cineva drag și înțelept sau de un psihoterapeut competent.

Articolul care a stat la baza acestei postări este Reaserchers now believe that depression has an evolutionary basis

Învățătoarea la care copiii nu stăteau „în rând”

Uite că au trecut 5 ani…

Primii 5 ani de școală din viața fetiței mele mari, primii noștri 5 ani de școală, în calitate de părinți de școlari. Scriam acum 5 ani despre învățătoarea fetiței mai mari în articolul Efectul clasei 0 – Învățătoarea . Privită prin ochii copilului meu, învățătoarea era magică și pentru el, pentru copilul meu, ea a făcut magie. Fetița mea a început clasa pregătitoare ca un copil timid și cuminte. Cei 5 ani de școală primară au schimbat-o într-o fetiță sociabilă, mai încrezătoare în sine și capabilă să inițieze și să mențină relații frumoase cu cei mai mulți dintre colegi. Cumva, încă din prima zi, de la prima ținere de mână, chimia dintre doamna învățătoare și ea, a funcționat perfect. Astfel, ceea ce doamna învățătoare spunea că poate să facă ea, fetița mea, devenea ceea ce ea chiar putea să facă. În mintea ei nu încăpea urmă de îndoială față de adevărul spuselor doamnei învățătoare. Învățătoarea era o ființă magică, supranaturală, cu puteri speciale. Și am lăsat-o să fie așa, pentru fetița mea.

Pentru noi părinții, obișnuiți să judecăm și să evaluăm la tot pasul și, de ce să mint, obișnuiți să găsim „țapi ispășitori” la tot pasul, învățătoarea nu era magică. La prima ședință cu părinții a spus câte ceva despre fiecare copil, dar un copil a fost lăudat mai mult decât restul pentru că era cuminte și ascultător – fetița mea. Într-o secundă, mulți dintre ceilalți părinți, ne-au devenit „prieteni”. Ca părinți, tindem să punem semn de egalitate între comportamentele copilului nostru și performanța noastră parentală, deși cauzalitatea nu e așa directă sau clară. De aceea, înainte de a analiza „la rece” ceva ce ni se spune despre comportamentul copilului, suntem tentați să interpretăm orice observație ca pe o critică directă a priceperii noastre de părinți. De aceea, indirect,unii din părinții care au fost martorii primei laude la adresa fetiței mele, nu au iertat-o nici pe învățătoare pentru asta și nici pe fetiță. Eu știu că faptul că fiica mea mare e un copil cuminte și ascultător nu mi se datorează sau mi se datorează în mică măsură. Ea a fost așa de când s-a născut. A avut temperamentul potrivit, temperament peste care s-a așezat frumos restul personalității. Blânda și serioasă. Din acest motiv și eu și soțul meu nu am îndrăznit să ne lăudăm vreodată cu abilitățile noastre parentale. E ușor să fii „părinte bun” al unui „copil cuminte”. Uite așa se lucrează cu etichete. Noi însă știm că suntem doar părinți obișnuiți, că uneori avem comportamente mai performante în acest rol cu copiii, dar și că ne temem și, mai ales, ne îndoim zi de zi de alegerile și deciziile pe care le luăm pentru copiii noștri. Acesta e un avantaj care ne permite să fim flexibili, să ne adaptăm. Nici una din celelalte fiice nu are aceleași atribute ca fetița cea mare. Ca părinte, nu am nici un merit sau prea puține merite în cultivarea acestor calități. Mai mult, fire mai reacționară, nici nu le-am prețuit foarte tare, știind că și eu am fost ca ea și am avut mult de suferit din cauza asta. Îmi pare că, în lumea în care trăim, trăsături ca ale fiicei mele îți prescriu fie rol de victimă, fie rol de „exploatat”. Ei bine, doamna învățătoare le-a perceput de calități și a construit încredere în sine și responsabilitate peste ele. Azi fetița mea e un om mai complet și mulțumită contribuției ei. Asta văd acum. Atunci însă, la prima ședință cu părinții, doamna învățătoare nu a fost magică pentru noi pentru că am simțit că, fără să vrea asta, a expus-o pe Anuca, invidiei celorlalți. I-am dat atunci doamnei învățătoare un cartonaș roșu. Fie și-a dat seama chiar dumneaei, fie i-au atras atenția alți părinți, cert e că la nici una din ședințe nu a mai dat numele vreunui copil.

A venit apoi o oră deschisă la care puteau participa părinții, în clasa 0. Am fost și eu într-o dimineață. Când un copilaș cu câteva probleme comportamentale îi striga doamnei învățătoare că e proastă, doamna învățătoare s-a așezat în fața lui, l-a prins de mânuțe și l-a privit în ochi rugându-l să se reașeze în bancă. L-a condus până în banca sa. Copilul s-a așezat în bancă, iar când doamna învățătoare s-a întors cu spatele ca să meargă spre catedră, a scuipat-o. Mi-a fost mie rușine… Doamna nu a reacționat în nici un fel, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am admirat-o atunci. Când au ieșit în pauză, copilașii din alte clase mergeau frumos, ținându-se de mână, ai ei nu. Fiecare, în ritmul lor, coborau scările, două etaje, sporovăind veseli, planificându-și jocul din pauze. I-am dat iar o penalizare în mintea mea și am întrebat-o, critic, dacă nu ar fi mai bine ca acei copilași să se țină doi câte doi de mână. M-a privit, a zâmbit și a zis: „Copiii mei învață cum să meargă pentru viața lor. Dumneavoastră când mergeți undeva cu colegii vă țineți de mână doi câte doi? Cine merge așa? Priviți-i: fiecare știe să își caute punct de sprijin – balustrada, dacă are nevoie, unii au pasul mai mare, alții au pasul mai mic…Mai mult, știu că pot conversa unul cu celălalt fiind atenți și la următorul pas și la ce se întâmplă în jur.” Avea dreptate. Perfectă dreptate. Unde mai pui că după atâția ani de docilitate tâmpă în România, numai altă generație care „să stea în rând” nu ne lipsește…Atunci însă, cu mintea mea de atunci, așa am gândit. Mai ales, comparând-o cu modelul celorlalte învățătoare.

De fapt, dacă mă gândesc bine, în comparația cu alte învățătoare ieșea diferită, în mod repetat:

  • Fondul școlii, de exemplu. Doamna învățătoare ne-a explicat clar că fondul școlii e opțional, e o donație pe care dacă dorim o putem face. Prin urmare, revoltați că de la mobilă la calculator noi, părinții, am asigurat tot ce le era necesar copiilor noștri, fără sprijinul școlii, am refuzat să plătim acest fond al școlii, o vreme. Alte învățătoare nu au făcut această precizare și defilau pline de mândrie cu plicurile pline de fondul școlii prezentat ca obligatoriu la ședințe. Așa au devenit mai „simpatice” și conducerii școlii.
  • În clasa 0, așa cum nici o altă învățătoare nu făcea, învățătoarea noastră suna după orele de program părinții povestindu-le despre ce a mai făcut copilul lor la școală, pe cheltuiala ei de timp și bani.
  • În pauze, în loc să stea în cancelarie, învățătoarea noastră stătea cu copiii care îi povesteau entuziaști câte în lună și în soare – lucruri amuzante despre frați și surori sau, uneori, lucruri serioase, suferințe pe care altcuiva nu le spuneau. În situația a doua încerca, pe măsura puterilor ei, să ajute. Pentru unii a încercat să vorbească cu părinții care aveau conflicte frecvente între ei, încercând să le atragă atenția că lipsa lor de discreție față de copil, îl fac pe acesta să sufere profund…A fost înțeleasă greșit, acuzată că trage copiii de limbă ca să afle ce fac acasă părinții. De parcă o astfel de informație i-ar fi adus vreun folos ei… A încetat să mai inițieze astfel de discuții cu părinții, dar nu a încetat să le ofere atenție copiilor ei. Așa le spunea – „copiii mei”. Și dragi îi erau toți: și cei mai neastâmpărați, și cei mai timizi, și cei mai aspri la învățătură, și cei mai înceți.
  • La cantină, doamna învățătoare, și-a învățat copiii să meargă singuri cu tava, nu încolonați, să își ia mâncarea, să mănânce toate felurile de mâncare: și legume, și cărniță, și ciorbe, și supe, și desert. I-a încurajat să încerce diferite gusturi, texturi, culori, în farfurie. La masa doamnei învățătoare de la cantină, copiii sporovăiesc veseli și gălăgioși despre vrute și nevrute, în timp ce în restul cantinei, glasuri autoritare strigă „La masă nu se vorbește!” „Nu vă mai foiți pe scaune!””Liniște!”. N-am mai întrebat-o pe doamna învățătoare de ce e așa. Mi-am imaginat răspunsul: „Copiii mei mănâncă așa cum vor mânca toată viața lor – vorbind cu comesenii, râzând, făcând conversație” :). Mă și amuzam, în gândul meu, la imaginea unei cine de afaceri la care „nu se vorbește”. O altă diferență era că, adesea, doamna învățătoare dona prânzul ei vreunuia din copii care nu avusese mâncare la el sau căruia, pur și simplu, îi era foame, ea mulțumindu-se cu un ceai cald.
  • Într-o tabără de iarnă, la schi, am mers cu soțul meu, fără să anunțăm, doar ca să vedem cum se descurcă fetița noastră cea mare în prima ei tabără. Am ajuns pe la ora micului dejun. Erau la masă. Doamna învățătoare tocmai se asigura că și ultimul copilaș avea mâncărică în farfurie. Și-a pus apoi tradiționala ei cană de ceai și s-a pus pe sporovăit cu ei. Glumeau, râdeau de cum și-au uitat mănușile cu o zi în urmă. Erau tare fain de privit cum conversau într-o tainică și caldă complicitate. Ne-am mulțumit să le observăm grupul de la distanță o vreme și abia apoi ne-am apropiat. După micul dejun toată lumea s-a îmbarcat în autocar să meargă spre pârtie. Am urcat și noi să vedem unde a schiat prima dată fetița noastră. Pe autocar, din cauza drumului denivelat și a mișcărilor autocarului, unui băiețel i s-a făcut rău și a vomat. Instant, celelalte învățătoare din autocar, după grimase vizibile și semne sonore de dezgust, și-au mutat copiii și s-au mutat și ele spre spatele autocarului. Unele dintre ele mame, la rândul lor. Am fost șocată. Dacă acela ar fi fost copilul meu și l-aș fi lăsat în grija lor? Doamna învățătoare a mers la copilaș, i-a dezbrăcat hăinuța murdară, a luat un șervețel, l-a șters, i-a dat să bea apă și să-și spele fața cu apă rece. A fost, înainte de toate, OM, a dovedit compasiune și dragoste pentru copii. Mai mult, doi dintre copiii clasei ei, i-au urmat exemplul și i-au dat băiețelului apă și șervețele depășind răspunsul inițial și instinctual de dezgust. Am iubit-o în acel moment și am decis că oricând voi avea ocazia, îmi voi lăsa fetița pe mâna ei, cu inima ușoară. Știu, tot în legătură cu taberele și excursiile că, nu o dată, doamna învățătoare și-a donat locul gratuit unui copil aflat în dificultate financiară, preferând ca ea să plătească în locul acelui copil. Mare lucru. Și rar. Mai știu că, dacă vreun copil își uita bănuții în cameră, doamna învățătoare îi lua tot din banii ei câte un suvenir, dacă își dorea. În tabere, de vară sau iarnă, copiii din clasa ei sunt înainte de toate, fericiți și liberi. Așa cum nu mai sunt copiii noștri nici măcar acasă. Copiii ei au voie să strige, să se joace liber, să exploreze. Îi însoțește peste tot, dar nu le prescrie, nu le dictează fiecare pas, fiecare minut. Când au fost în excursie în vizită la o mănăstire fetița mea mi-a povestit foarte mândră că a vorbit ea cu măicuța-ghid. Am întrebat-o cum așa. Ea mi-a spus că a mers la doamna învățătoare să o roage să întrebe ceva despre o clădire. În loc să facă asta, învățătoarea a învățat-o cum să se adreseze și să formuleze întrebarea chiar ea pentru ca, oricând va avea nevoie de ajutor sau de o informație din partea unui adult, să nu se jeneze să ceară ajutorul. Și fetița mea a învățat. Merge azi la magazin singură și nu îi e jenă să ceară politicos supraveghetorilor de raioane să îi dea un produs de pe un raft mai înalt sau să ceară detalii. Se descurcă în orice situație și am deplină încredere în ea.
  • La începutul și finalul de an, părinții se înghesuiau cu buchete de flori care mai de care, în clasa 0. În clasa I, la o ședință cu părinții, doamna învățătoare ne-a cerut să nu mai cheltuim banii pe flori. Dacă vrem neapărat, să luăm din partea fiecărui copil câte un fir de floare și e de ajuns. Nu a cerut niciodată cadouri, așa cum am auzit la alte învățătoare că se folosește limita de card de cumpărături, vouchere la anumite magazine. S-a bucurat, mai cu seamă, de cadourile făcute de cei mici – o felicitare gândită numai pentru ea, un bilețel scris de mânuța lor.

Copiii doamnei învățătoare nu „stau în rând” pentru că nici doamna învățătoare nu „stă în rând”. Sunt sigură că imaginea mea despre învățătoare poate fi diferită de a altor părinți. Între mine și ceilalți părinți sunt copiii noștri. De aceea, dacă am avut o problemă legată de copilul meu, de performanțele lui școlare sau de comportamentul lui la școală, am preferat să o sun pe doamna învățătoare sau să vorbesc direct cu dumneaei despre asta, în loc să lansez și să întrețin bârfe cu alți părinți. I-am sfătuit și pe alți părinți să facă la fel. După 5 ani de școală, admit că acest om care se bucură de copilul meu între 5 și 8 ore pe zi (depinde dacă stă sau nu la afterschool), care are ocazia să observe direct comportamentul lui în situații de examene, în relație cu ceilalți, când e lăudat, acceptat sau când e jignit, respins, izolat de către colegii lui, acest om știe multe lucruri despre copilul meu care-mi sunt necesare ca părinte pentru a decide informat, pentru a-mi ajuta și îndruma copilul. La fel, doamnei învățătoare îi sunt necesare informații, uneori chiar personale, din partea părinților pentru a-și putea adapta modul de predare în funcție de nevoile sau de evenimentele de viață, de durerile și suferințețe pe care le  trăiește copilul.E necesar să înțelegem, ca părinți, necesitatea unui parteneriat cu cadrele didactice pentru educarea copiilor noștri. Nici noi, nici cadrele didactice nu deținem exclusiv informațiile care să ne ajute să creștem copiii ce ni s-au dat în grijă. Fiecare deține mai multe fațete ale aceleiași povești. În discuțiile cu doamna învățătoare am fost atentă să aflu cât mai multe despre ce vede dumneaei în copilul meu, evitând să îmi asum o atitudine defensivă, să caut țapi ispășitori. I-am mărturisit, de asemenea, când am avut dificultăți în familie, tocmai pentru a-mi proteja copilul. Tindem noi, părinții, care reușim cu greu să educăm unul, doi sau trei copii să trăim cu iluzia că știm tot, că putem da lecții de comportament la clasă cuiva care trebuie să gestioneze un grup de 25-30 de copii. Cei mai mulți dintre noi nu am avut în subordine 25-30 de adulți ca să identificăm pârghiile și resorturile necesare pentru a face ca dinamica unui astfel de grup să fie una funcțională. Dar copii? Oricine a organizat vreodată un play-date știe cât de ușor pot scăpa lucrurile de sub control cu 5 copii, însoțiți de părinți! Cu 25…e artă.

După 5 ani cu doamna învățătoare, eu sunt un părinte mulțumit că fetița mea a avut un OM la catedră, nu o persoană magică. A fost cât se poate de OM pentru că a făcut și greșeli pe care le-a admis și a încercat să le corecteze, pentru că a învățat mereu cum să facă lucrurile mai bine, în relație cu părinții sau în relație cu copiii. Uneori a reușit, alteori demersurile i-au fost zădărnicite de alții. A fost OM, mai ales, pentru că a iubit curat fiecare copil al ei. Chiar și atunci când copiii pe care i-a iubit își sunau în pauză mamele, de față cu alți colegi, mințind în legătură cu ce făcuse doamna învățătoare, pentru că așa îi încurajaseră părinții să procedeze. Chiar și atunci când dorința ei de a ajuta copilul a fost interpretată ca intenție de a critica părintele. Chiar și atunci când copii care răspundeau grijii ei cu iubire și respect erau numiți de alți copii în diferite feluri auzite pe-acasă, pe la părinți – „cățeaua doamnei învățătoare” a fost strigată și fetița mea de către un băiețel pe care tocmai îl ajutase la o temă, așa cum mi-a mărturisit ea, printre lacrimi. Doamna i-a iubit și îi iubește nespus pentru că sunt copiii ei. Nu și i-a ales, i-a primit. Așa cum și noi, părinții, ne primim copiii în viață, fără să ni-i alegem. Știe și doamna învățătoare ce știu și eu. Copiii vin frumoși și buni pe lume. Ceea ce noi facem sau zicem în relație cu ei, îi crește și îi modelează. Crește în celălalt acea parte căreia i ne adresăm mai des. Doamna învățătoare a încercat să atingă și să vorbească acelei părți care poartă sămânța de om bun și frumos, în fiecare din copii. Dacă suntem înțelepți, vom încerca să facem și noi același lucru în relație cu copiii noștri, astfel încât să transmitem generațiilor viitoare ceea ce avem bun și frumos în noi, în mai mare măsură decât năravurile și micimile sufletelor noastre. A distins mereu între părinți și copii. Indiferent cum era tratată de către părinți, copiii au rămas ai ei.

A fost doamna învățătoare, învățătoarea perfectă? Nu mai mult decât suntem noi părinții perfecți. Indiferent de relațiile pe care le are cu părinții, eu nu am auzit-o niciodată vorbind urât sau rău-intenționat la adresa vreunuia din copii. Copiii au fost mereu copiii ei și i-a apărat și protejat în fața oricui a încercat să vorbească urât despre ei și, mai presus de orice, nu l-a iubit mai mult pe unul decât pe celălalt și și-a iubit copiii la fel de mult, chiar și atunci când ei sau părinții lor au greșit.

Mulțumim frumos, Doamna Învățătoare!

 

 

De ce nu mai scriu rezoluții de anul nou sau „Ai grijă ce-ți dorești…”

Din primul an de liceu, am păstrat o tradiție: an de an, în noaptea de Anul Nou, mă retrăgeam într-o cameră, singură, cu o foaie de hârtie și un pix și puneam pe o hârtie ce îmi doream să se întâmple în anul următor. De-a lungul timpului a existat constant o dorință:”Îmi doresc să slăbesc 10 kg.” 🙂 Asta nu s-a împlinit, din start. Dimpotrivă. De când mi-am dorit asta prima dată, am crescut constant în greutate. Probabil asta ar fi trebuit să fie un semnal. N-a fost.

Ultima dată când am scris o astfel de rezoluție a fost în 2014. Descriu puțin contextul meu de viață de atunci, spre înțelegerea recomandării din titlu. Tocmai schimbasem jobul de vreun an de zile și îmi plăcea la nebunie ceea ce făceam. Renunțasem la un job clasic în favoarea cabinetului, iar cu acest statut mă înscrisesem într-o colaborare cu o firmă. Pe parcursul primei colaborări s-a mai ivit o colaborare cu fosta firmă de la care plecasem, plus activitatea de cabinet. Eram, din punct de vedere profesional, „pe val”. În decembrie 2014, din cauza celor trei zone de activitate, echivalând practic cu trei joburi – una full-time, două part-time, „aniversam” a treia lună cu zile de lucru de 18-20 ore/zi, căci începeam activitatea la 7 dimineața și o încheiam, cel mai devreme la 12 noaptea, fiind și zile când lucram până la 3 noaptea. Mai aveam două fetițe și un soț cu care mențineam relația doar la nivel de discuții pe mașină în drum către serviciu/școală și cam atât. Eram în situația în care făceam bani și n-aveam ce să fac cu ei că n-aveam timp…In acest context de viață, de Anul Nou, am scris următoarea rezoluție:

1. Îmi doresc să muncesc mai puțin, jumătate din cât lucrez acum, dacă se poate.

2. Îmi doresc să fiu mult mai mult mamă și soție, decât profesionist. Îmi doresc să mă joc cu fetele, să facem lucruri frumoase împreună, să învăț să vorbesc iar limba lor, să mă bucur, din plin, de experiența creșterii unui copil.

3. Îmi doresc să dorm. Mult, nelimitat, cât vreau eu și să treacă timpul mai încet pentru mine, să nu fug toată ziua dintr-un loc în altul. Vreau să stau, pur și simplu întinsă în pat, fără să fac nimic. Nu-mi mai doresc bani, vreau timp cu cei pe care-i iubesc.

4. Mi-ar plăcea să ne schimbăm mașina că cea pe care o avem e destul de veche.

5.Vreau să îmi fac cât mai mulți prieteni adevărați.

6. Îmi doresc să slăbesc 10 kg sau să nu mă îngraș mai mult.

Ce a înțeles Universul din „platforma mea program”:

1. În 2015, pe la începutul anului, colaborarea cu fosta firmă „s-a stins”. În 18 mai 2015, „prietenul” patron al firmei cu care aveam cea mai importantă colaborare și principala sursă de venit, m-a anunțat, sec și definitiv, fără vreun avertisment sau semnal anterior că nu mai colaborăm. „Asta e”, mi-am zis. Am mărit activitatea pe cabinet cât am putut, dar vara activitatea e slabă la cabinetele psihologice. Am activat mecanismele de căutare a unui alt job în resurse umane pentru că venitul meu nu era doar o adăugare la cel al soțului, ci era baza din care împreună cu ce câștiga soțul trăiam toți. Eram în discuție de angajare cu două firme, dar fizic nu mi-era bine. Mai avusesem o dereglare hormonală prin ianuarie și acum, cu tot stresul, părea că s-a reactivat problema. La două săptămâni de la încheierea colaborării cu „prietenul” am fost nevoită să întrerup discuțiile pentru un nou job pentru că…

2. …dereglarea mea hormonală s-a dovedit a fi o sarcină :). Copilul, al treilea, cu ideea căruia mai cochetam cu soțul, a ales acel moment al vieții mele ca să se strecoare în pântecul meu. Aveam 37 de ani. Câte șanse de a mai avea un copil sănătos mai puteam avea, fizic? Aveam la activ două cezariene, corpul meu nu devenea mai tânăr. Dimpotrivă. Am ales copilașul. Toți ai casei am dorit încă o fetiță, ceea ce am și primit. „O să lucrez la cabinet cât va fi să fie și gata. Nu trebuie decât să am mintea întreagă și să stau într-un fotoliu.”

3. La 12 săptămâni de sarcină am făcut hemoragie cu risc de avort. Abia atunci mi-am dat seama cât de mult îmi doresc acest copil. Recomandarea medicului: să stau „la orizontală”, în pat. Puțină mișcare, grijă permanentă. S-a dus și cabinetul…Nu conta. Dormeam mult. Enorm…Ziua. Noaptea nu puteam. Croșetam anxietăți, temeri, griji. Aveam timp cu cei pe care-i iubeam. Nu eram eu cum aș fi vrut să fiu pentru ei. Nu sunt prea multe lucruri pe care poți să le faci la orizontală: citit (nu prea aveam chef și era obositor pentru ochi), privit la tv (te saturi și te tâmpește), navigare internet și facebook pe telefon că laptopul nu-l puteam ține pe burtică. Timpul trecea dureros de încet. Am avut zile în care priveam ceasul din 10 în 10 minute așteptând: așteptând fetele, așteptând soțul să vină acasă. Nu cred că a fost ușor nici pentru ei să mă aibă așa, zăcând toată ziua. Căutam cu ardoare ceva ce să pot face cu fetele stând în pat, în afară de citit și povestit. Și așa am descoperit handmade-ul. Aveam cârpe, resturi de materiale. Am făcut cu ele broșe, agrafe, tot felul de lucrușoare. Ne făcea bine și îmi făcea bine. În această perioadă mi-am redescoperit copiii. Eu nu aveam ce să le zic despre mine, că nu făceam nimic, în afară de a învârti gânduri și griji în cap. Tristețile, grijile și singurătatea mea nu erau pentru ele de dus…Dar ele…Abia așteptau să-mi vorbeasca despre ce au făcut, ce au simțit, ce au gândit la școală, la dansuri și în restul zilelor lor active. Au fost un balsam pentru mintea și sufletul meu. M-am simțit sărutată de Dumnezeu pe fruntea mea plină de gânduri tulburate, prin prezența lor lângă mine.

4. 4 luni de sarcină. Ora 16. Soțul urcă în casă cu fața transfigurată. „S-a întâmplat o nenorocire” îmi trece prin cap. El îmi cere să mă așez că urmează să îmi spună ceva grav. Mă așez tremurând toată. „Ne-a ars mașina în parcare. Un scurtcircuit. Am fost jos cu pompierii timp de 2 ore. Nu am reușit s-o stingem…”. Mi-a trecut prin cap doar atât „El și fetele sunt bine.”Am plâns întâi și apoi am făcut haz de necaz. Mă și mir azi că am putut. Mai târziu, după ce s-a născut fetița noastră micã, soțul a primit bani de la părinții lui și a cumpărat o altă mașină în locul celei pe care o mai plătim în rate încă patru ani, deși a ars de 2 ani…

5. N-am știut cât de însingurătoare sunt durerea, suferința și depresia până nu le-am trăit. Am dedicat ore din timpul meu colegilor de la fostul colaborator și durerilor lor . Unul n-a dat un telefon de frică  sau lașitate, sau altceva. Prieteni pentru care mi-am făcut timp pe care nu-l aveam pentru că viețile lor traversau crize existențiale, n-au avut timp să mă caute o dată. Rude mai apropiate sau mai îndepărtate s-au repoziționat față de mine pentru că nu le mai serveam interesele, așteptările sau ei știu ce…Am înțeles că, indiferent cât de mare e apropierea între doi oameni, suferința, durerea și tristețea adâncă se trăiesc între tine și tine, în micul interval dintre „nu mai pot” și „hai încă un pas, încă 10 minute, încă o zi…”. Au reapărut însă câțiva prieteni mai de demult, am cunoscut câțiva oameni noi și frumoși pe care mi i-aș dori de prieteni, dacă aș avea timp :), și mi-au fost aproape oameni de la care nu aș fi așteptat asta, dar au ales să se apropie când mi-a fost greu…Și eu aleg să nu uit gestul lor câte zile voi avea.

7 🙂 M-am îngrășat și am slăbit și iar m-am îngrășat…

Ce am învățat din toată tărășenia asta? Cineva mi-a spus odată „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, fă-ți planuri.”

Sunt mult mai selectivă cu cheltuirea timpului personal și cu alegerea oamenilor care intră în viața mea. Sunt mult mai prezentă în viața mea de aici, acum, azi. Planurile, dincolo de puterea lor motivatoare, au și o latură mai puțin dorită – te fac să pariezi resursele și așteptările tale pe iluzia unui viitor alternativ care are șanse de 50% de a se materializa. O loterie la care deocamdată, nu mă simt pregătită să joc. Pentru anul viitor îmi doresc să am înțelepciunea de a alege atitudinea și răspunsurile adecvate la ceea ce se va întâmpla dincolo de voia și controlul meu, în viața mea. Îmi doresc să învăț să privesc partea luminoasă a tuturor evenimentelor, fără a ignora partea întunecată a lor, astfel încât să pot să cred cu un optimism realist că, dincolo de sau cu toate încercările ei, viața e frumoasă. Cred, în continuare, că, dincolo de multe alegeri proaste și comportamente prostești sau meschine, cei mai mulți oameni sunt încă buni și/sau bine intenționați.

Unde mai pui că uneori viața „bate” planul și e mai bine în viață ca în plan.

Pentru mine așa a fost până la urmă, chiar dacă drumul a fost greu, anevoios și plin de învățăminte…

Cu uniformă / Fără uniformă

Îmi propun de mult timp să scriu un articol pe tema uniformei școlare. Îmi propun acest lucru cam de când fetița mea mijlocie a fost scoasă în fața clasei pentru a i se atrage atenția, nu foarte elegant, în clasa pregătitoare, că nu are uniformă ca restul colegilor ei.

uniforma

Am purtat uniformă. Am fost „șoim al patriei”, „pionier”. La vremea respectivă nici nu știam că se poate și altfel. Nici nu mi-a plăcut, nici nu mi-a displăcut. Recunosc însă că am avut dificultăți când s-a renunțat la uniforme. Cum ar fi trebuit să mă îmbrac? Mai știam două-trei ținute: hainele de casă, hainele cu care mergeam la biserică și hainele sport cu care mergeam la antrenamente. La antrenamentele sportive aveam o uniformă, uniformă pe care am ales-o prin decizia de a participa la acel sport, uniformă care mi-a fost dragă și pe care o respectam din cauza semnificațiilor profunde pe care le avea asociate.

Nu sunt de acord cu obligativitatea purtării uniformei în școli. Îmi pare un demers ipocrit din atâtea puncte de vedere că îmi creează repulsie. Am să încerc să justific punctul meu de vedere prin contraargumentarea părerilor celor care vor uniforme.

1.Uniforma șterge diferențele socioeconomice dintre copii. Adică cei mai nevoiași nu o să știe că sunt mai nevoiași, dacă 4 ore pe zi îmbracă același tricou ca și colegii lor înstăriți. Nimic mai fals. Atâta vreme cât în prima zi de școală un copil va povesti despre cum a petrecut vacanța în spatele blocului, iar colegul va povesti despre ce culoare are marea în Maldive, faptul că poartă același tricou urât 4 ore nu înseamnă nimic. Atâta vreme cât la nenumărate oferte de cărți de la edituri care vin și fac comerț în școli (nu îmi pare deloc legal și corect!!!) un coleg cumpără plase de cărți, iar altul își întreabă părinții când o să aibă și el voie să cumpere o carte, aceea de semestrul ăsta, diferențele există. Când via școală inviți pe cine dorește dintr-o clasă de elevi la un spectacol al cărui bilet costă 150-200 RON/copil, uniforma prăpădită nu o să șteargă nici o diferență socioeconomică, ci va fi doar masca ipocrită a unei minciuni. Nu. Nu suntem egali, sub nici o formă. Nu venim în lume cu aceleași talente, cu aceleași șanse, cu același statut material. A purta o aceeași uniformă în credința că asta va egala lucrurile și ne va face pe toți la fel este cea mai mare iluzie pe care ne-o putem cumpăra. De asemenea, ca părinți, înseamnă să subestimăm inteligența copiilor noștri. Copiii fac diferența între rechizite de o anumită calitate și intuiesc de la primele litere buchisite cum stă treaba cu șansele egale. Cu toate diferențele dintre ei însă, reușesc să se împrietenească între ei, să se joace, să lucreze împreună. Asta, pentru că diferit nu înseamnă rău sau bun, ci înseamnă doar atât – diferit. Până când intervin părinții „educând” diferențele, copiii reușesc abil să creeze punți între ei, să savureze și povestea vacanței în Maldive și pe cea a vacanței între blocuri, să se distreze la fel de bine la un desen animat sau spectacol văzut pe ecranul unui monitor sau în sala de spectacol pe un bilet de 150-200 ron, să citească la fel de interesați o carte dintr-un teanc proaspăt cumpărat sau o carte împrumutată de la bibliotecă. Ștergerea diferențelor socioeconomice nu are nevoie de uniformă, ci de reforme profunde la nivel mondial, de o schimbare fundamentală a mentalității, reforme pe care nimeni nu dorește să și le asume. Uniforma apare, din acest punct de vedere, ca nevoie a părinților, mai ales. Copiii se descurcă și fără uniformă.

2. Uniforma contribuie la sentimentul de mândrie față de apartenența la o anumită instituție. Da, uniforma poate semnala apartenența la o anumită instituție. Sentimentul de mândrie însă are nevoie de ceva mai mult decât o cârpă…Are legătură cu valorile manifeste ale instituției. Da, un elev poate fi mândru că învață la o instituție dacă aceasta a avut rezultate deosebite anterior, dacă s-a implicat remarcabil în comunitatea din care face parte, dacă a avut proiecte benefice și s-a făcut cunoscută prin acestea, dacă a reușit să creeze pentru elevii săi un mediu care să stimuleze și să faciliteze învățarea la toate nivelurile: profesori foarte bine formați, părinți pregătiți să fie parteneri maturi în procesul educațional, bază materială care înseamnă mai mult de un calculator la o clasă de elevi și ăla donat de unul din părinți, laboratoare performante, parteneriate cu instituții culturale care se materializează în facilități primite pentru elevi – bilete reduse pentru spectacole, acces în institute de cercetare, vizite la muzee, evenimente. Altfel, a purta o uniformă ca să fie mândru că aparține școlii nr. n,  școală a cărei nume nu înseamnă nimic nici în afara ei, nici pentru cei din interior, nu produce nici un efect benefic.

3. Uniforma contribuie la asigurarea siguranței și securității în școli. Alt argument bezmetic pe care l-am auzit despre purtarea uniformei vizează asigurarea securității în cadrul școlii: portarul nu va acorda accces în cadrul școlii decât celor care poartă uniformă. Perfect. Deja simt cum mă liniștesc ca părinte. Cărui răufăcător i-ar trece prin cap să ia o uniformă ca să intre în școală? Deși mă întreb de ce ar vrea să intre el, dacă ar fi, de exemplu, dealer de droguri, când se poate folosi chiar de elevii purtători de uniformă pentru a-și face deal-ul? În spatele clădirii școlii primare unde învață copilele mele, adolescenții de la liceul aceleiași școli se întâlnesc în pauze la o țigară. De unde și șocul meu când întrebând-o pe cea mijlocie ce înseamnă adolescent, ea îmi răspunde că „e un copil mai mare care fumează, dar mai în spate, în curtea școlii”…De asemenea, portarul pare că nu are nici o problemă cu vânzătorii de cărți și alți mici afaceriști care își învârt afacerile prin școli cu participarea pasivă și tăcută a direcțiunii și a cadrelor didactice.

4. Uniforma asigură un confort, inclusiv financiar, părinților. Ultimul argument pe care îl voi aborda vine, preponderent, din partea părinților: „e mai comod așa dimineața”. Aceiași părinți care atunci când copiii le ajung la vârsta adolescenței se plâng din cauza alegerilor vestimentare ale progeniturilor. Păi dacă au vrut „confortabil”…Confundăm adesea în alegerile pe care le facem pentru alții confortul nostru cu binele lor. Așa dăm medicamente la primul semn de răceală al copiilor „să nu se întindă prea mult cu răceala” privându-i de șansa de a-și stimula imunitatea, așa ducem copiii la zeci de activități extracurricuriculare „să se dezvolte” și nu pentru că noi ca părinți nu mai avem câteodată chef, câteodată timp pentru ei, copiii noștri. Așa facem din învățători și profesori singurii responsabili de evoluția și dezvoltarea copiilor noștri, ca și cum odată cu intrarea lor în sala de clasă rolul nostru de educatori se suspendă. Da, oricare din variantele de mai sus e mai confortabilă pentru noi, dar e și mai bună pentru ei? Educația, fie ea și școlară, nu ar putea însemna și educarea unor alegeri vestimentare adecvate? Într-o lume în care poți câștiga sau poți pierde totul în baza aparenței fizice, în care o alegere vestimentară nefericită la un interviu pentru care altfel ai putea avea toate calitățile te costă o șansă, o uniformă confortabilă educă?

Confortul financiar e cel mai ușor de combătut: vei lua mereu două uniforme pentru a o putea înlocui pe cea pe care o speli. În plus, uniforma nu se distribuie gratuit. Uniforma se cumpără. E afacerea altcuiva în cadrul școlii „gratuite”. Spre deosebire de oricare alte două bluze și sau tricouri pe care le poți purta în alte locuri, aceasta e o ținută pe care o poți purta doar la școală. Nimeni care are un copil nu are o singură bluză în dulap. Dacă două uniforme sunt destule, atunci oricare două ținute pe care le ai deja și nu le mai plătești, sunt suficiente.

Ca de obicei, aștept comentarii și puncte de vedere diferite.

Aceasta e părerea mea și mi-o asum ca atare.

 

„Pălmuța”, abuzul, parentalitatea și…psihologii

Nu sunt atoateștiutoare. Nimeni nu este. Din start, anunț că sunt expusă riscului de a greși. Toți suntem. Cu toate acestea, în vâltoarea discuțiilor recente, de tot felul, pe marginea cazului Bodnariu, simt nevoia să formulez câteva idei și poate să privesc toată situația, un pic atipic pentru ceea ce văd ca abordare generală, din partea psihologilor.

 

Îmi repugnă violența în toate formele ei: violența de limbaj, violența fizică. Sunt fost practicant de arte marțiale (am făcut 11 ani de karate shotokan). Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o atunci de la antrenorul meu, domnul  Bucur, a fost că cea mai importantă victorie e cea pe care o obții fără să fie nevoie să lupți sau evitând lupta. Mai mult, mi-am învățat fetele că nu au voie să fie agresive cu ceilalți, în nici o circumstanță. Mai târziu, când fetița mea era agresată în mod repetat de un coleg la școală și ea refuza și să ridice mâna în dreptul capului pentru a se feri de pumni pentru că ea e „împotriva violenței”, am regretat că am insistat atât de nerealist categoric pe acest aspect. Am regretat pentru că e fată. Pentru că e extrem de vulnerabilă. Pentru că într-o zi, dacă va fi atacată și noi, părinții, nu vom fi lângă ea, mi-as dori să știu că a încercat măcar să se apere…Acum ducem muncă de convingere cu ele (am 2 fetițe) pentru a face arte marțiale. Încă nu am reușit. Dacă aș avea garanția că tot restul lumii își crește copiii pentru o lume pașnică și civilizată, aș judeca și eu lucrurile absolutist. E însă din ce în ce mai evident că lucrurile nu stau așa – la nivel de comunitate, la nivel de țară (vezi violența în școli), pe contintent (vezi Koln de Revelion), în lume (nenumărate conflicte deschise). Spunându-le copiilor că lumea în care vor crește e non-violentă echivalează cu o minciună prin ignoranță pentru că, pur și simplu, nu știm cum va fi, iar a-i pregăti numai pentru acest scenariu echivalează cu a crește potențiale victime.

Îmi vine în minte povestea unui maestru japonez care educa un samurai antrenându-l pentru cele mai multe și sofisticate tehnici de luptă cu sabia, dar vorbindu-i, în permanență despre flori, despre cum se plantează ele, despre cum se cresc. Nedumerit samuraiul își întreabă maestrul de ce îl antrenează așa dur pentru luptă, dar îi vorbeste numai despre plante și flori. Maestrul îi răspunde „Pentru că e mai bine pentru tine să fii un războinic într-o grădină dacă e pace, decât să fii grădinar într-un război”.

Am arătat în această introducere lungă care e perspectiva personală din care privesc eu lucrurile.

Ce legătură au toate astea cu cazul Bodnariu?

Văd psihologi în diverse discuții susținând, cu înverșunare, că un părinte nu are voie nici să ridice vocea la propriul copil, că nu are voie să-și pedepsească copilul în nici un fel, dacă încalcă reguli. Și nu înțeleg. Acest mod de a crește un copil are oare vreo legătură cu societatea în care trăim? Societatea în care trăim nu are reguli? Dacă eu, ca adult, încalc regulile, nu plătesc? De ce e atunci nociv să îl înveți pe copil că nerespectarea regulilor are consecințe și să acorzi pedepse? Văd că am colegi care susțin, în mod aberant, că până și confiscarea telefonului mobil e un abuz parental. Păi și mie, dacă încalc regulamentul rutier, mi se reține permisul. Va crește copilul meu într-o lume în care totul îi va fi permis, în care el va face legea după bunul lui plac?

ThinkstockPhotos-sb10062916r-001

„Pălmuța” și abuzul

Văd, din nou, amestecate și judecate de-a valma, comportamente extrem de distincte. Se militează pentru aceleași pedepse atât pentru părinții care au dat câte-o „pălmuță”, ocazional, cât și pentru cei care își bagă copiii în spital de cât de tare îi bat…Ori, între cele două extreme, eu cred că sunt extrem de multe nuanțe. Cunosc părinți cu unul, doi, trei, patru sau cinci copii care mai dau pălmuțe la fund copiilor lor. Aceiași părinți, știu totul despre fiecare din copiii lor: știu culoarea preferată a fiecăruia, știu ce îl liniștește pe fiecare dintre ei, știu cine cu cine se înțelege și de ce, știu ce-i place fiecăruia dintre ei la școală sau la grădi, își învață copiii să fie responsabili, să așeze masa, să strângă masa, să își asculte frații, să recunoască expresia de oboseală, sau tristețe, sau supărare de pe fața părintelui sau de pe fețele fraților mai mari și să-și adapteze comportamentul și în funcție de acest indicator (neprețuit exercițiu de empatie și începutul antrenamentului compasiunii). Cunosc și părinți care nu și-au lovit niciodată copiii, fie că au unul sau cinci, au profesii importante și bone permanente și care nu știu nimic despre copiii lor, cu excepția notelor de la școală pe care le doresc cât mai mari, „10 pe linie”, dacă se poate, pentru că acesta e singurul criteriu în funcție de care își autoevaluează calitatea de „buni părinți”…

Adesea, cei care folosesc „pălmuța” aleg răul cel mai mic, în anumite situații. De exemplu, se spunea într-un articol că doamna Bodnariu a recunoscut că a mai strigat și a dat „pălmuțe” când era cu un copil în brațe, cu o oală plină cu supă pe foc și cu alți doi copii hârjonindu-se periculos pe lângă aragaz. Dragii mei colegi de breaslă, degrabă acuzatori, vă invit să simulați acest context și, păstrându-vă calmul imperturbabil și atitudinea zen, să explicați pentru cei doi copii, să zicem de doi și trei ani, folosind cuvinte pașnice, care sunt riscurile la care se expun jucându-se pe lângă o oală fierbinte, plină cu apă în clocot. Dacă se poate, faceți asta după o noapte in care ați verificat din oră în oră febra unui copil cu viroză respiratorie, noapte continuată cu 8 ore de prestație profesionistă la serviciu. Tare aș vrea să văd la ce concluzii ajungeți. Fie că ne place, fie că nu, regulile sunt făcute ca să protejeze și se respectă în două condiții: când sunt înțelese și acceptate sau de frica unor consecințe. Când ai un copil cu capacitate redusă de înțelegere și o și mai redusă capacitate de control, frica de consecințe îl protejează de propriile acțiuni. Ca să înțelegeți la ce mă refer vă dau un exemplu din viața personală. Fetița mea mare avea patru ani jumătate, fetita mea mică avea doi ani. Eu călcam haine în cameră lângă ele, ca să le pot și supraveghea jocul. Se jucau de-a doctorul cu o trusă de medic și un castronel mic cu apă = „medicamentul” pe care îl puneau în siringa de jucărie. Toate bune și frumoase până fetiței celei mari a început să-i curgă sânge pe nas. Am scos rapid fierul de călcat din priză, am pus fierul sus pe dulap să nu cumva să se rănească cea mică și am luat copilul cel mare în brațe fugind la baie să îi opresc sângerarea. Când sângerarea s-a oprit m-am întors în cameră și am înghețat: cea mică era cu siringa plină de apă, încercând să nimerească cu jetul din siringă, găurelele de la prelungitorul în care fusese conectat fierul de călcat la curent electric. Pentru că era în celălalt capăt al camerei și eram cu surioara ei în brațe am strigat la cea mică de s-a cutremurat și a scăpat siringa din mână, am lăsat-o din brațe pe cea mare și am luat-o în brațe pe cea mică. Am plâns amândouă – ea de frica strigătului meu, eu imaginându-mi ce ar fi putut păți…

Duplicitatea psihologilor

Admitem, ca psihologi, că oamenii nu sunt buni sau răi per se, ci au comportamente adecvate sau inadecvate în anumite situații și contexte. Admitem că fiecare om e o sumă de comportamente „bune” și comportamente „rele”, în proporții diferite, la momente diferite. Și atunci, de ce ne permitem să judecăm în baza unui singur comportament calitatea de bun părinte? Sunt și eu de acord cu scoaterea din familie a copiilor agresați sistematic, zi de zi, cu bătăi îngrozitoare, admițând că până și acești copii vor trăi inițial trauma desprinderii de ce le e familiar.  Nu sunt însă de acord cu judecarea la același nivel a părinților cu „pălmuțele” ocazionale. Bineînțeles, nu încurajez ca „pălmuța” la fund sau tonul ridicat să fie primele sau singurele „tehnici” folosite în educație, dar admit că sunt situații în care alegerea acestor metode poate fi înțeleasă, din multiple perspective. Cea mai importantă în creșterea copilului e iubirea exprimată ori de câte ori e posibil și acceptarea necondiționată a persoanei, dar nu acceptarea necondiționată a tuturor comportamentelor acesteia.

Văzând valul actual de revoltă a psihologilor față de orice fel de penalizare, îmi amintesc de cursul de etică de la masterat când ni se explica faptul că trebuie să acceptăm necondiționat un pedofil sau un criminal în serie care ne vine în terapie, chiar dacă practică în continuare pedofilia sau dacă a ucis pentru că este om și el și orice ființă umană are o valoare intrinsecă. Păi dacă suntem dispuși, ca breaslă, să arătăm atâta clemență și înțelegere unor persoane care au preponderent comportamente negative, distructive față de semeni, dovedite în instanță, de ce suntem atât de înverșunați cu persoane care se străduie, încearcă și unii chiar reușesc să fie părinți buni, chiar folosind tonul ridicat, uneori. Mulți, foarte mulți ani din existența psihologiei, aceasta a avut vina de a se fi aplicat în cercetare doar asupra aspectelor negative ale funcționării psihicului uman. S-a ocupat de devieri, anomalii, abateri de la normalitate. Abia recent, psihologia pozitivă, încearcă să identifice și partea luminoasă a psihicului uman. De ce nu am judeca și noi calitatea actului parental în funcție de ce face bine părintele respectiv, în funcție de rezultatul pe care acțiunile și deciziile sale îl au la nivel individual prin dezvoltarea de atribute pentru copil care să îl ajute pe acesta să se integreze mai ușor în grupurile din care face parte, să coopereze mai eficient cu ceilalți?

A fi părinte bun implică extrem de multe comportamente și atitudini. Să judeci un om prin prisma unui singur comportament este deopotrivă nedrept și îngust. În plus, tehnicile și deciziile parentale sunt ca vaccinurile: își dovedesc eficiența în timp lung și foarte lung. Se testează longitudinal, individual și personalizat. Nu poți aplica aceleași tehnici parentale cu un copil cu probleme de internlizare (introvertit, timid) și cu un copil cu probleme de externalizare (impulsiv, necontrolat). Și atunci de ce generalizăm aiurea?

Din acest punct de vedere, inclusiv psihologia ca știință și modelul norvegian sunt insuficient testate longitudinal. Pur și simplu, nu au beneficiat suficiente persoane, un timp suficient de îndelungat, generații întregi, de recomandările și influența acestora pentru a decide că sunt rețete sigure, cu rezultate certe și consistente pentru dezvoltarea umană, la nivel individual și social.

Din acest motiv, consider că noi, psihologii, ne putem lipsi de pretenția arogantă a atotcunoașterii, de tonul superior arborat în discuție cu non-psihologi, simpli părinți. În loc de asta am putea încerca, cu ceva mai  multă umilință în fața altor forme de cunoaștere mai vechi decât primul articol de psihologie scris vreodată, și recunoscându-ne onest limitele, să facem bine atât cât putem celor pe care îi întâlnim, respectându-le experiențele de viață și străduindu-ne să înțelegem, înainte sau în loc de a judeca, astfel încât să putem fi de ajutor…

 

Suferința, durerea și moartea

Trăim 80% din timpul în care nu ne confruntăm cu vreo problemă vitală într-o confortabilă iluzie a invincibilității și a imortalității. Viața e ocupată cu …viața. Moartea, întunecatul musafir, nu face parte din preocupările noastre, decât atunci când vine să ne contrazică sau să ne intrerupă brutal visarea.

Cum gândește omul „normal”

E important să facem orice pentru a evita suferința de orice fel și, dacă suntem destul de destoinici și atenți depinde de noi să ducem o viață lipsită suferință. Omul nu e făcut să sufere, ci să trăiască fericit și hedonic această viață. Dacă ești inteligent, cu școală și o profesie de succes, e foarte puțin probabil să suferi pentru că ai mai multe resurse care te apără.

Durerea nu e bună în viața noastră. Suntem capabili să facem multe compromisuri și multe trocuri numai să nu simțim durere. O industrie prosperă și nu întotdeauna bine intenționată față de beneficiarii finali, industria farmaceutică, crește și se hrănește cu teama noastră de durere, cu dorința nostră de a o evita, cu fuga noastră de orice formă de disconfort fizic. Deși recunosc importanța unui tratament psihiatric medicamentos în unele patologii grave, nu pot să nu observ că o pastilă devine din ce în ce mai frecvent remediul pentru orice stare de disconfort psihic sau emoțional…Așa se face că am cunoscut în cabinet multiple situații în care dependența de medicamentul prescris pentru o tulburare psihică pasageră și mai puțin severă devine problemă mai serioasă pentru un client, decât problema pentru care a început să ia tableta respectivă, în primul rând…Se ajunge astfel la recomandările hilare din  reclamele la diferite medicamente: „Ai mâncat în exces de sărbători? Te simți balonat și ai disconfort abdominal? Ia medicamentul X! Te vei simți mai bine!” sau, mai recent, „Ai tuse tabagică? Avem pastila Y! Ia-o si simptomele vor dispărea!” Ne-am descurcat să creăm nevoi pe care să le rezolvăm cu alte nevoi inventate…”Ia o pastilă” e mai familiar și firesc auzului nostru decât tradiționalele sau demodatele îndemnuri: „Nu mânca în exces” sau „Renunță la fumat ca să scapi de tusea tabagică”. E atât de confortabil pentru noi să ștergem simptomul și să conservăm problema, încât cineva care ne îndeamnă să rezolvăm problema pare de pe altă lume…

Cât despre moarte…Moartea e un subiect tabu. Nu vorbim despre ea, nu ne gândim la ea, nu există. Totuși, „știm”, cu certitudine, câteva lucruri: cei  bătrâni mor înaintea celor tineri, moartea vine mai degrabă la cei bolnavi sau fragili și, dacă ducem o viață sănătoasă, dacă suntem foarte prudenți și atenți în alegerile noastre – unde mergem, cu cine, ce facem – „evităm” moartea…

Demolarea miturilor

Am fost un om care gândea „normal”. Cred că orice tânăr sau majoritatea tinerilor sunt. Viața și experiența mi-au arătat însă o altă perspectivă.

Suferința

E inevitabilă vieții omenești. Deși ne place să credem că noi controlăm ceea ce se întâmplă în viața noastră, nu există nimic mai puțin adevărat. Oameni pe care îi cunoști puțin sau deloc sau oameni care nu te cunosc deloc pot determina contexte pe care nu le controlezi, nu le decizi și care te expun multor suferințe. Suferim când pierdem ceva. Pierdem prieteni, pierdem sănătatea, ne pierdem uneori autonomia datorită unor situații medicale, pierdem parteneri de viață, nu neapărat prin moarte, ci și prin divorț, despărțire, pierdem relația apropiată cu copiii noștri prin prioritizare defectuoasă, pierdem joburi, pierdem bani, pierdem vise sau șanse de a împlini vise, pierdem oameni dragi prin, la fel de inevitabila, moarte. …Pierderile de orice fel aduc suferința. Pierderile primare nici nu sunt cele care determină cea mai multă suferință. Ca în cazul unui cutremur, replicile și tsunami-ul care urmează sunt cele care provoacă daune mai mari…De exemplu, în cazul pierderii unui job, cele care distrug și macină sistematic, ca picăturile de apă în piatră, sunt pierderile secundare asociate și întinse ca desfășurare în timp: pierderea veniturilor esențiale și pierderea lucrurilor asigurate de acele venituri – cursuri și beneficii pentru copii, dacă ai familie, restrângerea sau eliminarea totală a activității sociale, limitarea posibilităților de deplasare, limitarea sau renunțarea la proceduri și controale medicale importante, dar costisitoare și multe altele care depind de bani. Celor enumerate anterior li se adaugă, întregind tabloul, pierderea încrederii în sine, pierderea sănătății emoționale prin apariția de trăiri depresive și prin apariția tulburărilor din sfera anxioasă – atacuri de panică, insomnii. Uneori apare pierderea sănătății fizice ca o consecință a stresului. Simultan cu încercări repetate și eșuate de a găsi un alt job se instalează teama de eșec care va face să crească presiunea și stresul la orice interviu scăzând șansele unei angajări. Un cerc vicios…Treptat, ca urmare a dezechilibrului psihoemoțional, relațiile cu famila și partenerul se deteriorează. Apar tendința de izolare, pierderea încrederii în sine, scăderea sentimentului de autoeficacitate. Unii încep să fugă în consumul de alcool sau de substanțe care să le atenueze starea ce devine insuportabilă. Pierderea jobului e doar una dintre nenumăratele pierderi pe care le putem întâlni pe parcursul vieții. Mecanismele în cazul pierderilor sunt aceleași: apare o probemă care apoi se propagă și se „sparge” în mii de cioburi care pot sfâșia o viață de om.

Dragii mei dragi…Suferința e parte a vieții. Cine n-a suferit niciodată, e doar înaintea unor experiențe. Ceea ce ne diferențează major pe unii de alții e atitudinea noastră în fața ei. Unii găsesc în suferință puterea și generozitatea de a-i vedea pe ceilalți, de a se deschide către ei. Pe alții suferința celorlalți îi face să simtă solidaritate și dorința de a ajuta. Cel mai des, în suferință ni se dezvăluie sensuri, ni se redefinesc priorități și ne dăm seama care sunt lucrurile importante în viață și care sunt cele care ne pierdeau timpul și ne monopolizau preocuparile fără a fi importante. Tot în suferință descoperim care ne sunt prietenii adevărați, cine ne iubește sincer și cine făcea doar figurație în decorul vieții noastre. În fiecare pierdere se ascunde câte-un învăț, câte o lecție, câte o șansă de devenire și de creștere. În fiecare suferință stă câte o salvare. Important e ca, după ce suferința se atenuează, să ne corelăm acțiunile și alegerile cu cele revelate în suferință…Dacă învățăturile aflate în suferință rămân mute și nu se materializează în acțiuni și alegeri clare de viață, atunci suferința e zadarnică.

scar_quote

Durerea

Nu există viață fără durere. Durerea e cel mai bun „prieten” al sănătății. Ea semnalează că ceva nu e în ordine, iar reacția  ar trebui să fie căutarea cauzei ei, nu „muțirea” ei. Când  făceam coaching în farmacie, o farmacistă îmi povestea că avusese un pacient care acuza  disconfort în gât și era tot mai răgușit. Timp de 3 luni a tot luat medicamente. Farmacista l-a îndemnat să-și  facă investigații și a refuzat să îi tot dea pastile pentru gât. Omul s-a dus la analize și i-au descoperit cancer în gât…L-au tratat și era în viață mulțumită farmacistei aceleia. Tot în farmacie am văzut în sezonul rece zeci de părinți care luau medicamente cu plasele pentru răceala copiilor „Să-i treacă mai repede, doamnă, că nu mai suport atâția muci, și tuse, și nas înfundat…” Fast-food, fast-life, fast-treatment. Pentru confortul lor, părinții privau organismul copiilor de învățarea reacției naturale la agresori externi – bacterii, virusuri. Privau imunitatea copilului de o lecție necesară întăririi ei. E adevărat că sunt situații când nu e de ales și gravitatea stării copilului impune utilizarea pastilelor, dar nu fiecare răceală e o astfel de circumstanță…

Nu fiecare durere sau disconfort își are leacul într-o pastilă. Nu fiecare durere de cap e tratabilă cu calmante. Uneori, un somn bun, mai puțină sau mai multă cafea, o postură corectă la birou sau un masaj cervical sunt suficiente ca remedii.

Durerea e firească și face parte din corpurile noastre la fel ca auzul, văzul, mirosul…Prima reacție când simțim durere nu ar trebui să fie căutarea unei pastile care s-o facă să dispară, ci căutarea unei cauze pentru a înțelege de unde vine și pentru a acționa asupra cauzei. E greșit să pornim de la premiza că nu trebuie să simțim durere…

r3ywh415

Moartea

Aici îmi este cel mai greu…Greu să vorbești despre moarte. Lucrurile pe care le-am învățat legate de moarte sunt cele mai dificil de relatat pentru că le-am învățat și le-am reținut în urma unor experiențe personale.

  1. Nu e adevărat că dacă nu vorbim despre moarte suntem mai protejați de ea. Multă vreme am gândit și eu așa. Precum copilul care dacă își pune mâinile pe ochi, își imaginează că nu mai e văzut, doar pentru că el nu te vede…Există o țară mică numită Bhutan, unde regele a decis că pentru a măsura bunăstarea oamenilor acelei țări nu va măsura PIB, ci indicele general de fericire a locuitorilor. Astfel a ordonat institutelor țării să chestioneze locuitorii referitor la cât de fericiți se simt ei în țara lor. După obținerea rezultatelor alte institute au încercat să afle ce făceau aceia care se considerau fericiți, cum trăiau. Unul dintre ritualurile zilnice ale locuitorilor era să își inceapă ziua meditând la moarte, gândindu-se că vor muri…Memento mori…Așa, dădeau zilei care urma și trăirilor asociate o mai mare însemnătate. Conștiința faptului că vom muri, ne poate învăța să trăim viața mai profund, să prețuim altfel oamenii de lângă noi și momentele petrecute cu ei.
  2. Nu e adevărat că cei bătrâni mor înaintea celor tineri…Niciodată n-a fost adevărat…E o iluzie, o minciună confortabilă care ne place cât suntem tineri sau părinți și care devine mai puțin „simpatică” pe măsură ce îmbătrânim. În războaie, de-a lungul timpului, mergeau cei tineri, iar cei bătrâni, femeile și copiii erau puși la adăpost. Azi, companiile de asigurări s-au prins clar de această realitate. De aceea atunci când fac asigurări auto cei tineri plătesc mai mult. Ce îi vulnerabilizează? Inconștiența propriei mortalități. Tinerii se cred nemuritori și nu-și gândesc acțiunile în termeni de consecințe. Ei sunt prea ocupați cu trăitul, ca să se gândească la moarte. La nivel personal, deși știam teoretic cele de mai sus, nu le-am înțeles cu adevărat până când soțul meu m-a sunat plângând când eram plecată într-o delegație să vin repede acasă că fetița mea cea mare e pe un pat de spital și  doctorul spune că nu se știe dacă o voi găsi în viață când voi ajunge…Nici un părinte nu se gândește și nu își dorește să supraviețuiască propriilor copii. Nici în mintea mea nu a existat această posibilitate. A fost, de departe, cea mai neagră experiență din viața mea de până acum…Atunci am înțeles că nu pot face nimic, dar absolut nimic, să împiedic un astfel de deznodământ. Nu am nimic de oferit morții în schimb pentru nici unul din dragii mei, nimic ce moartea ar putea dori…Nu pot adăuga nici o secundă vieții lor. Nu e în puterea mea. Ceea ce pot să mă asigur că fac e să adaug împreună și frumoasă trăire fiecărei secunde alături de ei. Pot să nu pierd nici o ocazie de a râde împreună, de a ne mărturisi iubirea și, mai ales, pot să nu amân astfel de momente pe mai târziu. „Mai târziu” s-ar putea să nu mai vină pentru mine sau pentru oricare din ei. Și mai este ceva: eu cred în Dumnezeu și în viața veșnică. Cred că noi vom trece prin și din această lume, dar felul în care ne conectăm unii cu ceilalți, atingerile de suflet pe suflet, felul în care simțim și creștem împreună în suferință sau în bucurie, vor trăi veșnic. Indiferent în ce dimensiune sau ca ce entități vom fi în cealaltă viață, cred că punțile zidite pe inimi și pe lacrimi sunt indestructibile. Atunci când mă rog pentru oricare din cei pe care îi iubesc sau pentru oricine altcineva știu că sunt alături de ei dincolo de spațiu, timp, transcedental. Nimic nu poate lua asta. Cred eu, nici moartea.
  3. Nu e adevărat că prin acțiunile noastre putem „evita” moartea. Nimeni nu scapă din viață, cu viață. Ne naștem cu certificatul de deces în mână. De fapt, incert e că trăiește toată lumea, dar e o certitudine că murim toți. Am văzut persoane care au dus un stil de viață extrem de sănătos și au murit în accidente. Am văzut persoane extrem de prudente, responsabile și echilibrate, murind din imprudența altora. Nu putem preveni, prevedea, controla sau evita moartea. E ceva prin ce vom trece toți. În momentele în care cei din apropierea noastră se confruntă cu acest eveniment nu este nimic de înțeles, doar de acceptat ca realitate inefabilă a vieții.

În apropierea suferinței, a durerii și a morții suntem chemați să învățăm cum să trăim mai bine, mai plin, mai frumos. Din suferință se naște înțelegerea, empatia, speranța, din durere se naște răbdarea și reziliența, iar din întâlnirea cu moartea celorlalți și din conștientizarea propriei mortalități se naște viața trăită cu sens, înțelepciune și cu multă selectivitate referitoare la felul în care ne cheltuim timpul, referitoare la oamenii pe care îi păstrăm în preajmă și referitoare la ceea ce alegem să conteze pentru noi.

Parenting-ul „roz” și părinții „amatori”

Sunt psiholog. Și părinte. În ambele roluri mi-a fost dat să întâlnesc multe feluri de copii și multe feluri de părinți. Pe lângă ce am întâlnit ca experiențe, am și citit. Nu pentru că sunt psiholog sau pentru că sunt părinte. Consider că fiecare om de pe lumea asta, părinte sau non-părinte, e dator să se autoeduce, să învețe permanent – de la primii pași până la ultimul drum. E și păcat să n-o faci când informația abundă în jurul tău.

Până acum m-am ferit să atac teme ca parentingul. De ce? Pentru că sunt convinsă că nu există un singur mod bun de a crește copii buni. Nu cred în rețete nici în terapie, nici în educație. Mai mult, cred că, din ceea ce devine un om în viață doar o parte se datorează părinților. Așa se explică faptul că au crescut oameni de calitate și din familii destrămate, și din copii orfani, și din prinți, și din cerșetori. Puternic determinat cultural, felul în care ne creștem copiii se scrie și se rescrie cu fiecare copil, cu fiecare provocare.

În principiu, nu îmi plac exagerările în nici o direcție. De aceea, simt nevoia să intervin în fața unor exagerări. Am întâlnit părinți care nu le spun niciodată copiilor „Nu e voie să…” . Am întâlnit:

  • Părinți care își feresc copiii de orice trăiri inconfortabile – le cumpără tot ce-și doresc ca să nu fie frustrați sau furioși.
  • Părinți care devin clovni instant sau fac orice doar să nu simtă copilul tristețe, să nu plângă.
  • Părinți care evită cu orice preț orice fel de pedeapsă pentru a nu-l face pe copil să se simtă vinovat
  • Părinți care atunci când copilul face un comportament nelalocul lui transformă totul într-o poveste acceptabilă și digerabilă ca nu cumva copilul să simtă rușine sau –  „Doamne ferește!” –  vină.
  • Părinți care permit copiilor să doarmă în patul lor, al părinților, până la 14 ani, pentru că nu le place copiilor să doarmă singuri și le e frică (eu, personal, am întâlnit această situație mai frecvent între mamă și fiu și, deși pare exagerat, e mult mai frecvent decât v-ați aștepta)
  • Părinți care nu își lasă copiii să facă lucruri elementare pentru vârsta lor. De exemplu, e ok să îți asiști copilul când merge la baie la 2-3 ani, dar e absolut nenatural să faci acest lucru la 8, 11, 12 ani. E ok să îi dai copilului tu mâncarea cu lingura în gură la 1 an, deși, cu ajutor se poate descurca și el cu o lingură, chiar de la această vârstă, dar nu e firesc să faci asta când copilul are 7 ani…De ce fac unii părinți asta? „Pentru că nu se descurcă, săracul. E mic. Are nevoie de mine.”

Acesta este parenting-ul „roz”, așa cum îl numesc eu. Un parenting în care tu, ca părinte, ești dator să creezi copilului tău exclusiv experiențe pozitive, să ignori și să refuzi orice fel de contact cu realitatea în care trăiești și să construiești permanent un clopot de sticlă în preajma copilului, clopot care îl „protejează”, dar îl și izolează și îl handicapează teribil. Parentingul „roz” îți cere ție ca părinte să faci orice pentru confortul copilului tău, să fii „zen”, mereu zâmbitor, bine dispus, „calm și relaxat” în orice interacțiune ca să nu „stresezi” puiul de om…

Emoții „rele”, dar bune

O astfel de perspectivă „roz” mă revoltă și îmi pare condamnabil să promovezi public așa ceva. Voi explica de ce. Emoțiile noastre „negative” sunt negative prin faptul că sunt resimțite ca neplăcute la nivel subiectiv. Ele au însă un rol funcțional, ne pot proteja, ne ajută să facem față provocărilor,  ne ajută să ne adaptăm sau să schimbăm în bine lumea în care trăim. Emoțiile „negative” nici nu au apărut, nici nu există fără temei.

Frustrarea ne semnalează că o nevoie nu a fost îndeplinită și ne poate furniza mobilizarea și energia necesare pentru a o satisface. Furia ne semnalează că am fost nedreptățiți, că nu am fost tratați așa cum credem că s-ar fi cuvenit să fim tratați. Este întotdeauna rău să fii furios? Orice revoluție care s-a infăptuit vreodată a avut la bază, cel puțin la început, furia cuiva care a sesizat o nedreptate, o inechitate…

Tristețea ne protejează când suntem vulnerabili. Animalul rănit se ascunde, se izolează și își linge rănile înainte de a se expune în fața unor pericole neprevăzute. În același mod, tristețea ne izolează, apărându-ne de alte trăiri inconfortabile atunci când suntem deja vulnerabili.

Vina ne semnalează când am încălcat niște norme morale, când am eșuat să răspundem unor așteptări normate social. Vina ne ajută să devenim mai buni prin faptul că atunci când simțim această emoție, simțim nevoia de a întreprinde acțiuni compensatorii pentru a „răscumpăra” răul pe care credem că l-am făcut, concomitent cu evitarea ulterioară a repetării comportamentului cu care s-a asociat vina. Să ne ferească Dumnezeu de ziua în care nici noi și nici copiii noștri nu vom mai simți vina! Cum ar arăta o societate în care, indiferent ce norme am încălca, nu ne-am mai simți vinovați?

Rușinea apare atunci când considerăm că ceva din ceea ce ne reprezintă – acțiuni și comportamente, gânduri, aspectul fizic – nu se aliniază cu niște standarde sau norme pe care le-am internalizat. Atunci când cineva nu simte rușine, scuipă semințe pe jos, înjură sau folosește cuvinte cu „p” mai des ca virgulele într-o enumerare și multe altele. În timp ce vina poate media relația noastră cu societatea, rușinea ne oferă fie oportunitatea de a revizui norme internalizate, fie ocazia de a ne modifica acțiunile, comportamentele, gândurile, înfățișarea fizică, mediind astfel relația noastră cu noi înșine.

Frica…Frica e regina emoțiilor negative în ceea ce privește rolul ei pentru supraviețuirea noastră. Știați că s-au făcut unele studii care au dovedit că aceasta e prima emoție simțită încă din uter? Atât de vitală e pentru noi. Dacă nu ne temem de întuneric nu vom căuta modalități de a-i face față sau nu vom evita locuri potențial periculoase pentru noi. Dacă nu ne temem de singurătate, nu ne vom asigura că avem o rețea socială suficient de mare sau strategii de a găsi plăcere și în activități solitare…Mai mult, absența fricii ne expune pericolelor de tot felul, cu inconștiență.

Parents-Watch-Your-Children

Disconfortul, efortul, faptul că trebuie să faci ceva ca să obții altceva sunt și ele, deși neplăcute, necesare pentru creșterea și dezvoltarea noastră ca persoane autonome și independente. Societatea nu e în căutare de noi persoane care trebuie, îngrijite, susținute, ajutate. Copiii care azi mănâncă la 7 ani din lingura ținută de mami, care nu se știu îmbrăca singuri la 7 ani sunt adulții care mâine o să aștepte să fie hrăniți de altcineva, care nu vor decide și nu vor gândi singuri, care vor aștepta ca viața „să se întâmple” pentru ei…

De ce ne-am priva copiii de ceva ce i-ar ajuta?

Ferindu-i de emoțiile negative, cu orice preț, și furnizându-le doar experiențe pozitive, „roz”, îi creștem pentru o lume care, în realitate, NU EXISTĂ. Gândiți-vă toți cei care sunteți părinți de câte ori, într-o zi normală, simțiți toate emoțiile de mai sus în interacțiunile de zi cu zi, cu colegii, cu șefii, cu clienții, cu soții/soțiile, cu părinții, cu socrii, cu prietenii…E firesc să vă așteptați ca puiul vostru să nu simtă în viitor toate acestea? Și, dacă simte emoții negative, nu e preferabil ca ele să apară prima dată în prezența voastră, astfel încât să îi ajutați să le recunoască, să le înțeleagă, să le gestioneze? Pentru care realitate „roz” îi creșteți „roz”?

Emoții negative nocive

Ceea ce face diferența între emoții negative adaptative și emoții negative dezadaptative este intensitatea lor și nivelul de interferență cu felul în care trăim. Astfel, emoțiile negative devin nocive când:

  • Tristețea ne împiedică să ne îndeplinim îndatoririle, ne blochează relațiile sociale, ne face să nu mai ieșim din casă și să nu mai găsim plăcere în viețile noastre
  • Furia ne determină să fim agresivi și ne afectează relațiile sociale sau când servește la menținerea unor modele de gândire defectuoase. De exemplu, când suntem furioși pentru că credem că ni se cuvin mai multe lucruri decât ar fi normal să ne așteptăm să avem.
  • Frustrarea se limitează doar la trăirea negativă asociată și determină ruminație în loc de autoanaliză și acțiune.
  • Rușinea se leagă de aspecte pe care nu le putem modifica (ex. înălțimea, culoarea pielii, originea) sau când, în loc să modificăm standardele de raportare sau să schimbăm comportamente, ne concentrăm energia pe a ascunde aspectele care fac obiectul rușinii noastre, conservând astfel problema.
  • Vina se leagă de așteptări și norme pe care nu le-am trecut prin propriul discernământ. De exemplu, dacă eu m-aș simți vinovată că nu-mi cresc „roz” copiii doar pentru că mai mulți părinți fac așa, fără ca eu să cred sincer în această metodă. Vina e nocivă și atunci  când prin comportamentele compensatorii pe care le determină, menține o stare de fapt dăunătoare pentru noi înșine sau pentru ceilalți, pe termen lung. De exemplu, părintele care se simte vinovat că nu petrece suficient timp cu copilul, îi cumpără multe jucării, copilul devine răsfățat, iar părintele se simte vinovat că nu petrece suficient timp cu copilul….
  • Frica ne blochează acțiunile și ne îndeamnă să evităm sistematic, situațiile de care ne temem. Singurul leac al fricii e înfruntarea situației anxiogene.

Desigur, și încercările de a întreprinde anumite acțiuni prima dată, comportă anumite riscuri. În primul rând, trebuie să lăsăm copiii să facă acele acțiuni care corespund nivelului lor de dezvoltare. Apoi, trebuie să le asigurăm un mediu favorabil învățării: să nu ridiculizăm încercările nereușite, să avem răbdare să demonstrăm în mod repetat o acțiune, să recompensăm reușitele, să încurajăm.

Cum adică părinți „amatori”?

Eu mă consider părinte „amator”. Am doi copii și sunt însărcinată cu al treilea. Și numărul copiilor e absolut irelevant…Impresia fermă că știu exact cum se crește un copil am avut-o în două circumstanțe: când nu am avut copii și după primul copil, la aproximativ 6 luni după naștere…”Puful” de atunci s-a scuturat. Azi știu cu certitudine că nu știu rețete de crescut copii. Știu anumite lucruri care funcționează în anumite situații. Mă informez, aplic, testez, învăț permanent. Primele două fetițe (9 ani și 6 ani, în prezent) pe care le-am avut sunt atât de diferite, încât, la nivel de interacțiune, nimic sau foarte puțin din ce am aplicat cu prima fetiță se potrivește celeilalte. În plus, în etape diferite de viață, funcționează anumite abordări. Ca lucrurile să fie și mai complexe, eu cea de la 26 de ani și eu cea de la 36 de ani suntem două persoane foarte diferite. Și ca să creștem confuzia la niveluri și mai înalte, lumea de acum e foarte diferită de cea de acum 10 ani și și mai diferită de cea care va fi peste 10 ani. În acest context „a fi părinte” este un exercițiu extrem de dinamic de adaptare a obiectivelor de dezvoltare și educație, de adaptare a mijloacelor și procedurilor în funcție de reprezentarea pe care ne-o facem despre lumea în care trăim azi și despre lumea în care vom trăi peste 10 – 20 de ani. Dincolo de ceea ce  le furnizez copiilor ca și cunoștințe declarative (ce să știe) sau cunoștințe procedurale (cum să facă anumite lucruri), sunt atentă să le ofer, în primul rând, în casa și în familia mea un mediu sigur în care să poată experimenta relațiile cu oamenii, cu lumea. Eu am plâns în fața lor și le-am explicat sincer de ce eram tristă. Așa, au avut și ele curajul să fie triste și să caute motivul tristeții lor. Mai mult, după ce m-am destăinuit lor, pe înțelesul lor, le-am mulțumit și le-am spus că mă simt mai bine și ele au învățat că ajută să vorbești cu cineva când ești trist. Am fost furioasă în prezența lor și le-am explicat, după ce m-am calmat, de ce am fost furioasă. Le-am întrebat cum s-au simțit când eu strigam și le-am spus că așa se simte oricine altcineva când fac ele la fel, dar nu le-am interzis să fie furioase, deși le-am explicat diferența între furie și agresivitate sau obrăznicie. Poți controla mai greu ce simți, dar alegi ce faci după ce simți ce simți. Le-am încurajat să le fie rușine să poarte haine murdare, dar i-am explicat fetiței celei mari cum să depășească faptul că îi era rușine că e micuță de statură atunci când colegii au râs de ea pe această temă. Când au făcut răutăți una față de cealaltă, le-am îndemnat să își ceară iertare când s-au simțit vinovate și să facă un gest frumos față de cei/cele cărora le greșesc. Când le-a fost frică, le-am arătat cum pot depăși frica. Când le-a fost frică de întuneric, le-am învățat să-și spună una alteia povești senine și vesele. Așa au văzut că întunericul din afară nu poate lua lumina din minte și că mintea are puterea de a depăși orice temere. Lucrăm acum la frica de muște: ne ajută un plici 🙂 și diferite articole despre „oribila” făptură.

Dacă este ceva de ce am fost conștientă destul de repede, acel lucru este faptul că oricât de mult mi-aș dori să fiu etern alături de ele, acest lucru nu e posibil din două motive:

  1. Mă supun acelorași legi universale ca toată lumea și voi muri într-o zi. În plus, până la moartea fizică, sunt atâtea alte prilejuri în care să nu fiu fizic lângă ele: serviciul, delegațiile, taberele lor etc.
  2. Va veni un moment în care nu vor mai dori ele să fiu lângă ele clipă de clipă. E firesc așa.

Scopul meu ca părinte este același ca scopul oricărui animal cu pui din lume: să cresc indivizi capabili să supraviețuiască cât mai competent și cât mai repede, fără mine. Singura diferență este că mai trebuie să îi învăț pe puii mei să nu facă acest lucru oricum, „cu orice preț”. Să îi învăț să fie oameni, imperfecți, dar perfectibili, integri, oameni buni. De aceea, le-am învățat pe fete să se descurce singure în cât mai multe activități: să se îmbrace/dezbrace singure, să își îngrijească lucrurile, să-și spele șosetuțele, să-și facă ordine și curățenie în cameră, să își ia și să-și încălzească mâncare, să administreze mici sume de bani, să rezolve singure probleme pe care le pot rezolva, să-și oblojească mici răni, julituri, tăieturi, să se ajute între ele. Mai mult, am învățat-o pe cea mai mare (9 ani) să ceară și părerea altor persoane de încredere (bunica, doamna învățătoare), în afara noastră, a părinților, când are de luat o decizie mai grea. Nu suntem nici veșnici, nici prezenți 24 de ore din 24 și îmi doresc pentru fetele mele să învețe să se descurce la fel de bine cu noi sau fără noi lângă ele. De aceea, îmi pare egoist să îți faci copilul dependent de prezența și disponibilitatea ta, pentru orice mișcare sau acțiune…

În calitate de părinte, fiecare provocare e nouă, fiecare etapă de viață din viața mea și a copiilor mei e nouă, de aceea, mă declar părinte începător și amator. Dacă profesionist înseamnă să faci o aceeași acțiune un anumit număr de ore, pot să spun că în relație cu proprii copii nu ai această oportunitate. Pe când te adaptezi la o situație, variabilele se schimbă și trebuie să schimbi și tu strategia. Mai mult, sunt conștientă că odată cu încadrarea în colectivitate, educația nu rămâne monopolul părinților. Frații se cresc între ei și se modelează, colegii, profesorii și învățătorii educă…

Nu sunt un părinte „zen” sau „roz” și nici nu vreau să fiu. Pentru și de dragul copiilor mei. Sunt cât se poate de „om”: râd, plâng, sunt veselă, curajoasă, tristă, îngijorată, temătoare, optimistă, încrezătoare, am momente de vinovăție și de rușine. Fac lucruri bine și greșesc. Greșesc când vorbesc, când fac lucruri, când aleg. Îmi cer scuze când greșesc în fața lor, le explic… Copiii mei cresc lângă un om cu toate ale sale. Deși maschez intensitatea emoțiilor pe care le simt pentru a le proteja, mă arăt lor așa cum simt. Sunt un om, ca toți ceilalți, și le las să vadă asta pentru că vor trăi printre oameni. Nici colegii lor, nici învățătoarele, nici profesorii, antrenorii sau oricare alte persoane care le intră în viață nu sunt nici „zen”, nici „roz”. Cu ei, ca și cu mine, mai puțin calmi și controlați și mai mult gri, trebuie să învețe să trăiască și să se descurce.

Pe lângă faptul că eu învăț mereu, le învăț și pe fete că acesta e cel mai important lucru – capacitatea de a-și adapta dinamic acțiunile și reacțiile în funcție de coordonatele situației în care se află. Sunt un părinte „amator” și singura certitudine pe care o am e că îmi iubesc copiii. În rest, îmi rezerv dreptul de a mă îndoi, de a greși și de a învăța din mers cum să fiu un părinte „mai bun” zi de zi, nu un părinte perfect „roz”.

Am votat, din nou

55 domnitori_seria2

Românii votează. Şi asta contează. Mai mult decât orice altceva.

Eu sper că, indiferent cine va ieşi preşedinte, să înţeleagă că ceea ce acest vot transmite, dincolo de alegerea propriu-zisă, este că românii, tineri şi în vârstă, în ţară şi în diaspora, vor să aibă un cuvânt de spus în privinţa propriilor lor vieţi. Fie că iese unul sau celălalt dintre candidaţi preşedinte, el trebuie să conştientizeze că ne reprezintă şi că atunci când ia decizii şi face alegeri, în numele nostru şi mulţumită nouă le face. Să înţeleagă că are MILIOANE DE ANGAJATORI pentru care va lucra, nu milioane de slugi, de cotizanţi, de surse de exploatare, de fraieri. Aşteptările sunt mari şi jobul complex. Angajatorii diferă ca educaţie, vârstă, nevoi şi sarcini pe care le prescriu… Nici unul din cei doi, nu îndeplineşte, în momentul de faţă, criteriile de selecţie pentru acest rol, după părerea mea. Să nu îşi imagineze nici unul din ei că voturile pe care le vor primi vin să confirme valoarea lor, în mod incontestabil. Fiecare dintre ei are puncte tari şi puncte slabe şi chiar sustinatorii ambilor admit acest lucru. Voturile majoritare pe care le va primi unul dintre ei, reprezintă doar şansa pe care noi, românii de pretutindeni, i-o acordăm pentru a deveni ceea ce trebuie să fie, cel puţin în perioada de probă. Întrucât noi putem să ne concediem preşedintele doar din 4 în 4 ani, asta înseamnă că aceasta este durata perioadei de probă.

Sunt revoltată pentru că mi-a fost greu să decid cu cine să votez şi consider că nu e din cauză ca ambii candidaţi sunt atât de buni, încât să nu ştiu cine merită mai mult votul meu şi viitorul copiilor mei. Sunt revoltată pentru că este încă un vot pe care l-am dat pentru că trebuie, nu din convingere sinceră şi cu speranţa că nu am ales prost din două alternative slabe, după părerea mea.

Trăim vremuri grele, lumea stă să se transforme în altceva pe plan internaţional şi pe nici unul dintre cei doi candidaţi nu l-aş credita cu încrederea de a lua decizii istorice pentru ţara asta mică, dar cu dificila misiune de a supravieţui întreagă şi puternică la graniţa dintre Vest şi Est… Istoric, nici una dintre cele două lumi nu ne-a vrut vreodată binele, dar s-au bucurat de bucăţi din ţara asta în diferite momente istorice şi unii, şi alţii, teritorial sau economic. Prieteni nu ne sunt nici unii dintre ei…

Să îşi imagineze fiecare din cei doi candidaţi milioane de ochi şi priviri aspre, sătule de circ, prostie, diletantism şi incompetenţă, aţintite către ei, de câte ori semnează un act sau iau o decizie altfel, decât având în minte binele nostru şi al copiilor noştri! Să nu se simtă confortabil în rolul de preşedinte, că nu pentru asta îi plătim!

Şi bine se potrivesc stării pe care o simt, cuvintele lui Octavian Goga:

„N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!”

Să ne fie de folos acest vot nouă, tuturor românilor, şi să le fie spre luare aminte tuturor celor care se cred potriviţi să ne fie preşedinţi şi se vor stăpâni peste noi!

Post Navigation

2HR - Human Human Resources

Despre resurse umane, cu omenie