Psiholog Fărcaș Marcela

Efectul clasei 0 – Învățătoarea

First Day of School Jitters final MM

După ce, timp de luni întregi am trecut prin calvarul organizatoric al înscrierii fetiței celei mari la școală, iată că a venit și vremea primei zile de școală. Cu o săptămână înainte de începutul școlii am dat telefoane peste telefoane ca orice mămică responsabilă pentru a afla numele doamnei învățătoare în clasa căreia va învăța fetița mea. În penultima zi, înainte de începutul anului școlar, am aflat și acest nume. Cu emoțiile la purtător, mai mult noi, părinții, decât copiii am pășit ezitant în curtea școlii alese. Acolo, surpriză fericită, fetița mea și-a recunoscut una din colegele de la clubul de dansuri pentru copii pe care îl frecventează. Am ales, în mod neinspirat, să inițiez o conversație cu mămica fetiței respective. Fetița mea fusese distribuită în clasa pregătitoare “C”, fetița ei în clasa pregătitoare  ”A”. I-am spus mămicii respective că e păcat că nu au nimerit fetițele împreună, dacă tot se cunoșteau. Ea mi-a răspuns “Aaa, noi nu am “nimerit”, noi am ales clasa în care vrem să fim. Am venit la școală, am fost “drăguță” cu secretara și am aflat tot ce era de aflat despre învățătoare.” Am tăcut brusc și minute în șir mi-am reproșat că am crezut naiv vocea de la telefon care îmi spunea că “încă nu s-au făcut distribuirile”. În antiteză, fetița mea se plimba săltăreț ca o vrăbiuță veselă prin curtea școlii, prezentându-se fiecărui copilaș și întrebându-l, la rândul ei, cum îl cheamă. Îmi treceau prin minte imagini din timpul înscrierilor când persoane cu statut material mai bun decât al nostru făceau eforturi supraomenești să-și înscrie urmașii la școli cu ștaif – schimbau domicilii, inventau chirii fictive, orice numai să fie școala aceea din centru…Nici atunci nu am fost pe fază. Am fost smulsă din tumultul acestor imagini de mânuța mică și caldă a fetiței mele care trăgea de mine “Mami unde e Doamna mea?”. “Cine?” “Unde e Doamna Mea Învățătoare?” a repetat nerăbdătoare. Ocupată să mă învinovățesc de toate lucrurile pe care nu le-am făcut pentru fetița mea, uitasem să-i caut învățătoarea și tocmai se organiza careul. Am zărit-o. Elegantă, nu foarte vocală, aștepta cu un ecuson să fie găsită de cei ce urmau să-i fie elevi. Era la doi pași. Fetița mea a intuit cine este și s-a prezentat așa cum făcuse și cu copiii. Învățătoarea o privea cu blândețe și se străduia să ascundă, ușor stângaci, emoțiile pe care le avea. Fiica mea i-a zâmbit dulceag și ușor alintat și ochii îi străluceau. În mintea mea rula aceeași placă  ”Sigur e clasa cea mai slabă, e clasa cu “resturile”. O să fac tot posibilul să o mut de aici”. Fetița mea și-a luat ușor mânuța din mâna mea și eu am protestat printr-o ușoară tresărire. S-a strecurat lângă învățătoare și, pe furiș, fără s-o vadă nimeni, a luat-o de mână pe Doamna. Nu înțelegea clar ce era cu adunarea aceea ciudată: doamne și domni profesori, preot, polițist, marea de copii dublată sau triplată de părinți și bunici veniți să serbeze un început…

S-a terminat festivitatea și am mers în clase. Doamna învățătoare s-a prezentat “Numele meu este…si lucrez de 2 ani în învățământ.” Mi-am spus în minte “Clar, nu știe suficient ca să-mi educe copilul”. Fetița mea sorbea, din priviri, fiecare cuvânt al învățătoarei, eu transformam fiecare cuvânt în câte-un argument pentru care nu era bună învățătoarea, clasa, școala. “Celelalte clase pregătitoare sunt pe același etaj cu clasele I și cu clasa a II-a, noi suntem pe același etaj cu clasele a VI-a și a VII-a”, zicea învățătoarea. Fetița mea zâmbea mereu, eu mă îngrozeam “O să dea cei mari peste ea, în pauză, când o să fugă pe coridoare și o să fie îngrozitor. Categoric o mut din clasă, chiar și din școală, dacă trebuie”. Învățătoarea a continuat “Avem nevoie de un calculator, o imprimantă, uniforme, mobilier, cărți și, probabil, un videoproiector pentru povești”. “Dumnezeule, nici măcar lucrurile elementare nu le-au pregătit. Măcar atât puteau să facă.”

Doi ochi mici și iscoditori cercetau alte fețișoare mititele cu curiozitate și cu permanentul zâmbet, de neexplicat, pentru mine…

S-a încheiat mica ședință și am mers fiecare spre casă. Eu eram zdrobită sufletește. Alerg o zi întreagă încercând să fac să le fie mai bine copiilor mei și, tocmai acum, când trebuia să impun eu regulile, să duc o ciocolată și-o cafea ca să “cumpăr” de la secretara unei școli un loc în mult dorita clasă “A”, am eșuat. Era important, iar eu am greșit fundamental. Fetița mea sporovăia fericită și vorbea într-una de școala ei și Doamna ei. Îmi spuneam “săraca, ce știe ea”. Noaptea care a urmat nu am dormit bine deloc. Am mers să-mi privesc copilul dormind, îngrijorată, și am fost surprinsă să o văd zâmbind în somn.

A venit a doua zi, ne-am dus copilul la școală și l-am preluat fericit și dornic să meargă și următoarea zi. “Of, mami, nu mai vine mâine o dată să merg la școală?” spunea seara. Au trecut de atunci săptămâni întregi și mie a început să îmi placă să o văd în fiecare zi, îmbujorată și veselă. Abia așteptam ora prânzului ca să o aud sporovăind despre cum i-a fost ziua la școală. “‘Mami, azi am fost “psihoterapeut” la școală”. “Adică?”, am întrebat eu. “Un copil a fost trist și eu l-am înveselit”. Număram zilnic cu bucurie autocolantele cu smiley pe care le primește de câte ori răspunde bine.

first-day-of-school

Într-o zi, când am mers după ea la școală, ne-a chemat pe mine și pe tatăl ei, să ne arate clasa ei cu dulăpioarele proaspăt lucrate. A luat-o la fugă pe coridor uitându-se în spate la noi. Din fața ei venea un copil mai plinuț dintr-o clasă evident mai mare, a VII-a, probabil. Am vrut să o strig pe fetița mea, să o avertizez, dar nu am apucat. Ceva neașteptat s-a întâmplat. Băiețelul s-a oprit, a prins-o cu grijă pe fetița mea care alerga, astfel încât să nu se lovească și i-a ciufulit păruțul cu mâna “Ai grijă! Te puteai lovi!”, i-a spus și a mers mai departe în drumul lui…

Au trecut săptămâni de atunci. Fetița mea e tot bucuroasă la școală, o iubește pe Doamna ei Învățătoare și se bucură când o vede în fiecare zi.

Aud tot felul de povești în jurul meu despre nemulțumiri ale părinților:

  • “Nu e destul de bună învățătoarea. I-a dat bulină neagră copilului meu pentru că a întârziat 20 de minute dimineața. E inadmisibil! Câtă lipsă de talent și tact pedagogic!”,
  • “Noi părinții din clasa XY, i-am cerut învățătoarei să facă cum îi zicem noi. Avem totuși un anumit statut în societate și anumite pretenții. Fie face cum vrem noi, fie cunoaștem noi pe cineva la inspectorat și se rezolvă”
  • “Noi am găsit soluția. Ne-am adunat părinții a trei copii și am scris o scrisoare despre lipsa de profesionalism a învățătoarei noastre care pune reguli stricte și cere bani pentru dotarea clasei. Asta e clar ilegal. Pe ce se bazează ea când ne cere nouă bani? Am trimis scrisoarea la inspectorat, la directorul școlii și am postat-o și pe un site public să știe toată lumea ce face ea la clasă și să nu-și mai găsească un loc în învățământ câte zile-o avea. Am semnat scrisoarea respectivă “Un Grup de Părinți Anonimi””… Această scrisoare a atins viața cuiva foarte drag din familia mea și atunci când i-am văzut lacrimile și disperarea învățătoarei respective despre care știu că aducea de-acasă mâncare și haine din puținul ei, copiilor nevoiași din școală, am înțeles cât de nedrepți suntem noi, părinții, în atitudinea noastră față de profesorii copiilor noștri.

14876

Atunci când în curtea școlii am decis că nu am ales bine școala, clasa, învățătoarea, nu i-am dat acesteia nicio șansă să îmi arate că mă înșel. Fiecare lucru pe care îl spunea era folosit împotriva ei. Când a cerut bani să dotăm clasa, nu am luat în considerare că acea clasă nu era locul unde trăia ea. Nu îi făceam ei o favoare. Îi făceam copilului meu un bine. Am căutat criterii de evaluare a școlii, clasei, învățătoarei, oriunde în afară de locul unde trebuia să caut prima dată – la propriul meu copil. Dacă atunci, în curtea școlii, aș fi fost atentă la fiica mea, nu m-aș fi grăbit să evaluez negativ, un om despre care nu știam, de fapt, nimic. Acum pot să văd munca Doamnei Învățătoare, în ceea ce fetița mea devine, în poveștile ei entuziasmate și în felul în care le spune și îmi amintesc cu plăcere și recunoștință că am fost și eu în prima clasă a unei doamne învățătoare începătoare și asta nu mi-a stat în calea dezvoltării ulterioare. Dimpotrivă. Spre deosebire de copiii de la învățătoarele mai experimentate care aveau standarde foarte ridicate în ceea ce privește rezultatele școlare, învățătoarea mea avea standarde foarte ridicate la nivelul de afecțiune pe care ni-l dăruia. Ne-am simțit iubiți și prețuiți și asta a fost esențial. Restul, citirea, matematica, desenul, științele naturii, erau doar cărămizi ce se așezau   sănătos pe o fundație indestructibilă.  Cred că și în școală ca în psihoterapie (=educarea oamenilor mari) ceea ce formează și dezvoltă un om, nu e conținutul educației, ci relația de încredere, respectul reciproc, afecțiunea și grija sinceră pentru binele celui ce ți se dă în grijă.

Am întrebat-o pe fetița mea: “Ce-ți place cel mai mult și mai mult la Doamna Învățătoare?”

S-a gândit, un pic, și apoi a spus: “Îmi place la Doamna Învățătoare că ne iubește pe toți la fel.

Asta înseamnă că nu îl iubește pe unul mai mult decât pe celălalt și că nu ne iubește mai puțin când greșim, decât atunci când răspundem bine.”

Anunțuri

Single Post Navigation

44 thoughts on “Efectul clasei 0 – Învățătoarea

  1. Mihaela on said:

    Am retrăit cu fiecare cuvânt lecturat al acestei povestiri emotiile primei zile de scoală ale acestui an școlar, desi este cel de-al treisprezecelea an in învățământul, este anul intr-o școală nouă.

  2. HARSAN ANA MARIA on said:

    Aceleași emoții le-am simțit și eu, anul acesta, la început de drum…Sper ca măcar o parte dintre părinți să-și fi schimbat părerea și să realizeze, la fel ca dvs., că merită să acorzi o șansă unei persoane care se străduiește atât de mult pentru cele mai nobile ființe, copiii…

  3. am plans citind acest post (poate sunt prea obosita sau prea sensibila). va fi bine la scoala, pentru ca sunteti oameni buni. iar oamenii buni au pe cineva sus care ii iubeste!

  4. cristina on said:

    Ufff! Cat de adevarat!!! De cate ori m-am confruntat si eu cu astfel de parinti!!!! Si apoi regretau…

  5. Elena Melania Platon on said:

    Aş putea spune că sunt în situaţia învăţătoarei cu vechime în şcoală, care adună copii ai căror părinţi au pretenţii. Numai că am copii cu părinţi din toate mediile sociale: şomeri, lucrători în străinătate, rromi şi copii instituţionalizaţi.
    Ce îi uneşte pe aceşti părinţi? Dragostea imensă pentru copiii lor.
    Ce pretenţii au? Să îşi ştie copiii în siguranţă la şcoală.
    Ce vină am eu? Mă cunosc mulţi părinţi, am muncit cu responsabilitate.
    Am fost şi eu debutantă în învăţământ şi unii părinţi au venit cu mai puţină încredere la mine, dar acum, fiindcă anii au trecut, consider că nu e un păcat că unii părinţi mă preferă cu încăpăţânare. Nu e deloc mai simplu să lucrezi, uneori cu efective de elevi supradimensionate, doar pentru a-i mulţumi pe fiecare. Şi copiii sunt tot copii.

  6. In urma cu 3 ani, m-am transferat la o noua gradinita decat cea la care eram deja titulara de 5 ani. Am ales sa fac asta pentru ca era mai aproape de casa. Desi la momentul respectiv eram in al 9lea an de invatamant, am simtit reticenta parintilor care aveau copiii repartizati la grupa mea si care credeau ca sunt prea tanara si erau si obisnuiti cu celelalte doua doamne educatoare cu foarte multa experienta care imi erau colege. Am simtit atitudinea lor ostila tot anul, dar am continuat sa ma comport cu ei si cu copiii asa cum trebuie sa o faca un cadru didactic. Primul an a trecut cu greu. Aveam senzatia ca ma lupt cu morile de vant si ca, pe langa copiii, trebuie sa educ si parintii. In cel de al doilea an, inceputul a fost asemanator. Copilasii deja erau grupa mare si, pe parcursul anului, am avut surpriza ca parintii sa fie din ce in ce mai implicati in avantajul copiilor lor, si nu implicati in a-mi gasi mie nod in papura. Am ajuns sa colaboram excelent, lucru care a fost mai mult decat benefic pentru copii.
    Pentru ca gradinita functioneaza in cadrul scolii cu clasele I-VIII (fiind in mediul rural, dar in imediata vecinatate a orasului), am fost implicata si in comisia de inscriere la scoala. Atunci surpriza a fost maxima. Mare parte din parintii copiilor venisera la domnul director, si ii cereau sa ma convinga sa trec pe invatamant primar (eu avand dubla specializare), si ii spuneau ca sunt extraordinar de multumiti de mine si de evolutia copiilor, si ar dori sa ii duc pana la clasa a IVa. Atunci am avut o satisfactie deosebita, si am simtit ca eforturile mele sunt rasplatite. Am refuzat oferta de a merge pe invatamant primar. Regretul meu cel mare este ca o parte din parinti tot nu au invatat nimic din aceasta experienta si se comporta la fel si cu invatatoarea care a luat clasa 0 si care este noua la noi in scoala, dar nu si in invatamant.
    Aceasta este mica mea istorisire, ale carei concluzii ar fi ca poate e bine sa nu judecam inainte de a cunoaste un om, ca poate e bine sa nu mai aplecam urechea in stanga si in dreapta si ca ar fi foarte sanatos sa nu avem prejudecati.
    Multa bafta va doresc tuturor si rabdare sa cresteti copiii frumos indiferent ca sunteti parinti sau cadre didactice.

  7. Ma vad pe mine in dascalul fetitei dumneavoastra…eu eram,,profesorul ala nou de a venit acum la scoala” a trecut primul meu an acolo…de la inceput copiii m-au indragit (si eu pe ei)…dupa un timp ne intalneam prin oras ,lasau mana parintilor sa vina sa o ia pe a mea,sa ma imbratiseze si se grabeau sa ma prezinte celor care nu ma cunosteau:”Domnu” de sport.Ne imbratisam si plecam fiecare pe drumul lui. La inceput de an scolar imbratisarile s-au repetat.Parintii cu randuirile de zi cu zi se uitau la noi ,parand ca am trecut de ,,profesorul ala nou de a venit acum la scoala” Dar au ramas ceilalti parinti ,cei 1% care au impresia ca suntem angajati pe mosia lor…spre bucuria mea ,copiii lor nu sunt in asentimentul parintilor.Pentru ei am hotarat :mai raman 1 an in invatamant,bugetar pt 1000 de lei dar cu satisfactia de a vedea copiii jucand handbal in timpul liber,facand pe ,,domnu’ de sport,castigand si nu impunand dragostea si respectul lor . Multumesc ,copilasi, ca ma faceti sa fiu mandru ca sunt ,,Domnu’ vostru de sport” !

  8. O lacrima emotionata se ferea in coltul ochiului meu, sa cada! Sustin ideea educatiei ca terapie pentru minte, trup si suflet! Felicitari!

  9. Felicitari autoarei ! Mesajul este excelent,direct la tinta pentru parinti, elevi si parinti deopotriva. Sper sa fie citit si inteles de cat mai multi parinti !

  10. sirbu mirela on said:

    felicitari!
    si eu am fost repartizata,fara preferinte,relatii,dar am mers pe noroc si am avut norocul sa fie o doamna invatatoare f buna si placuta.fetita mea s_a atasat de ea si acum e mare clasa a6 a si tot buna e la invatatura,totul datorita d_nei educatoare,invatatoarei care a iubit o f mult pe fetita.

  11. emidiaconu on said:

    f frumos…m-am regasit printre aceste randuri..fetita mea a fost schimbata din clasa unde a fost repartizata initial ,fiind multi copii s-a mai infintat o clasa si fica mea a fost mutata…am fost tristi cand am vazut la careu ca Doamna era f tanara insa in cateva zile ne-am schimbat parerea ,e intradevar o DOAMNA super de treaba ,e prietena,parinte invatator toate la un loc si iubeste copii netinand cont de ce au parintii…acum suntem mandrii ca avem asa o invatatoare ..va iubim ..

  12. Radita on said:

    Superb! Am plans tot timpul cat am citit articolul. Pentru noi, invatatorii, scoala nu e serviciu, e o pasiune, e iubire. Copiii o simt, dar , uneori, parintii afla mult mai tarziu.

  13. Foarte adevărat! Ani la rând am trecut prin aşa ceva, dar nu regret nici o secundă că am avut în clasă copii pe care alţii nu-i doreau. Lângă ei am învăţat multe. Iar faptul că unii părinţi preferau alte doamne, era şi acela că se făcea „reclamă” neloială şi toată lumea închidea ochii.

  14. Foarte frumos si emotionant articolul.

  15. bogdan on said:

    In cea mai mare parte sunt de acord cu cele scrise de autoare. Sunt parinte a trei copii si il am pe primul in clasa zero…urmeaza ceilalti… Nu am facut nici un demers ca fetita mea sa intre la o anumita scoala, clasa, profesoara si nu voi face nici de acum inainte. O voi sustine pe doamna profesoara cu tot ce imi sta in putinta. Lucrul pe care nu il voi face si cu care nu sunt de acord, este acela de a contribui cu bani pt. diverse aparate, utilitati, banci, dulapuricalculator, proiector etc. Nu sunt de acord nici cu faptul ca de la revolutie caram cu noi hartie igienica, servetele etc. De ce nu sunt de acord? Pentru ca stiu sigur ca sunt bani alocati pt. toate aceste lucruri de igiena si aparatura, dar ei nu ajung la copii si la utilitatile de care au nevoie! Se vorbeste peste tot de acest lucru, pe la colturi, prin parcuri etc. Dar nimeni nu face nimic, pt. ca se gandeste la copilul lui…ei bine si eu ma gandesc la copilul meu si sunt sigur ca doamna profesoara nu face diferente intre copii. Nu dau bani, pt. ca nu sunt de acord, am spus mai sus, nu ca nu as avea posibilitatea. Dar sunt parinti care nu au si se imprumuta doar ca sa nu fie afectat copilul. Nu doamna profesoara este de vina ci sistemul si cei din conducerea scolilor si gradinitelor, care fac in asa fel ca hartia igienica sa fie adusa de acasa…iar banii alocati sa intre in buzunarele lor. Se ridica scoli si sali de sport in zone unde nu sunt copii care sa le foloseasca…e doar un exemplu ca bani sunt, mai ales de cand cu fondurile europene…toti stim, dar nu ripostam: parinti de teama pt. educatia copiilor, profesori pt. un post si un salariu… Nu e posibil ca un profesor in Romania sa aibe un salariu de 1000-1500ron, iar o studenta supraveghetoare la o gradinita in strainatate sa primeasca 800-1000 euro.
    Nu vreau sa supar pe nimeni si nici sa jignesc pe cineva. Majoritatea postarilor observ ca sunt facute de doamne/domni profesori. Toata stima pt. ceea ce faceti cu copii…am trei si ….imi dau seama cum ar fi cu 30… Dar nu pot sa fiu de acord cu acest sistem…si daca dumneavoastra profesorii, impreuna cu noi nu ne opunem, „ei” o vor duce bine! Mai rau este ca sunt cazuri de reclamatii asa cum a fost descris cazul de autoare si platesc cei care urmeaza sistemul. Nu ei sunt de vina…!
    Sunt multe de spus….
    Va doresc succes tuturor!
    Mai am o intrebare pt. doamna care a scris articolul: de ce articolul este scris/publicat in iulie si comentarii sunt doar de cateva zile?

    • marcelafarcas on said:

      Multumesc pentru comentariu. Sunt de acord cu toate observatiile dumneavoastra, cu mentiunea ca, in lupta cu sistemul, adesea individul e strivit (voi detalia in urmatorul articol situatia).
      In legatura cu data publicarii articolului – e o poveste lunga. Articolul a fost scris in septembrie 2012 si postat tot atunci. Acum fetita mea e in clasa I. Atunci a avut un numar mare de vizitatori (in jur de o mie ceea ce a fost coplesitor si surprinzator pentru mine) si am primit acuzatii din partea unor parinti ca fetita mea e favorizata la scoala din cauza articolului, desi doamna invatatoare de care vorbesc habar nu avea de existenta blogului. Nici acum nu stie adresa blogului meu… M-am panicat si in urma acuzatiilor respective am sters toate articolele de pe blog pentru a nu o pune pe fetita in situatia de a fi acuzata aiurea de parinti sau de colegii ei. In iulie anul acesta am luat decizia de a reposta pe blog articole mai neutre, dar l-am postat si pe acesta pentru ca…mi-e drag si in speranta ca nu va mai fi atat de vizibil (era vacanta). Presupun ca odata cu inceperea anului scolar, unii parinti au dat cautare pe google dupa sintagma „clasa 0” si iata-l din nou „la vedere” mai mult decat mi-as fi dorit, de aceasta data cu zece mii de vizualizari in 4 zile…Nu-l voi mai sterge pentru ca mi-am dat seama ca nu schimba situatia cu nimic. Cine vrea sa spuna rautati le va spune, cine vrea sa faca rau va face, independent de actiunile si convingerile mele. In plus, daca atatia oameni simt ceva cand il citesc inseamna ca, fara sa vreau si fara sa imi propun acest lucru, am atins ceva sensibil in fiecare. Locul articolului e aici.

      De aici diferenta dintre data postarii si data comentariilor. O alta explicatie ar fi ca nu intru in fiecare zi pe blog pentru a autoriza comentariile. Doar cand am timp.
      Intentionez sa scriu o continuare a micutei serii cu titlul „Efectul clasei 0 – Parintii”, cand si daca voi avea timp.

      • Ma regasesc in aceasta poveste minunata fiind primul meu an in invatamant si predand chiar la clasa pregatitoare! Frazele ei m-au emotionat tot atat de tare precum am fost eu la inceputul anului scolar.Cele mai emotionante momente sunt cele in care micutii vin la tine si te imbratiseaza si te tin de mana si iti zambesc inocent……

      • alina on said:

        minunat,minunat, minunat!

  16. Adina Popescu on said:

    Frumos! MULTUMESC! Un dascal in mintea copiilor.

  17. Claudia on said:

    Poate sunt prea desuete imaginile din poezia „Dascalita ” a lui Octavian Goga. Dar asa se perpetueaza ideea de dascal de profesor , de educatoare sau invatatoare.Ce frumos suna : invatatoare… , cea care te invata…

  18. sanda on said:

    foarte fain, o apreciez pe aceasta doamna, dar tot nu sunt de acord cu cele care se tocmesc cu parintii si ii obliga financiar, noi suntem aici pentru copii.

  19. aura mutu on said:

    Foarte frumos articolul noi suntem la gradinita si doaman noastra educatoare este la prima ei clasa ,nici o clipa nu m-am gandit sa nu am inceredere in ea si se vede ca nu m-am inselat

  20. Cei care vorbesc intr-o doara despre un dascal si trateaza micile probleme cu atat de multa usurinta ( ma refer la cei care ar trebui sa dirijeze sistemul sa mearga impecabil si la unii jurnalisti care abia asteapta sa puna ghearele pe cate un eveniment) nu stiu ca DASCALUL arde ca o lumanare si se consuma pentru fiecare copil, problema si isi iubeste la fel copiii. De cate ori nu-i servesti din mancarea ta, le dai caiete , creioane si nu mai stiu ce… Si nu in ultimul rand toata dragostea ta. Cine vorbeste urat despre un invatator eu cred ca are o mare problema!!!!

  21. Foarte frumos si adevarat articolul. Mi-au dat lacrimile. De unde gasesc invatatorii puterea de a merge mai departe? Din zambetele si iubirea, pe care copiii ni le ofera zi de zi..

  22. Va multumesc. Am iesit temporar din sistemul de invatamant si… uitasem ce frumos gandesc unii oameni despre noi, doamnele.

  23. M-am regasit in fiecare cuvintel si am plans ( nu stiu de ce ); e o poveste adevarata traita de mii de parinti in fiecare an; am trait aceleasi emotii cu fetita mea, dar finalul e unul fericit : avem o doamna invatatoare care mai presus de orice pune copiii in primul plan…. si multa DRAGOSTE….restul nici nu mai conteaza !!!

  24. Nicoleta on said:

    M am regasit deplin in acea invatatoare, cand am terminat liceul pedagogic si am luat prima serie de copii. Eram la fel de emotionata ca si ei… I am iubit din prima zi!!! O serie de copii extraordinari iar parintii mai dau incredere desi nu ma cunostea nimeni. Parinti cladesc viitorul copilului impreuna cu pedagogul

  25. Flavy on said:

    Acelasi lucru l-am patit si eu!Am avut anul acesta(2013/2014)clasa pregatitoare.Parintii au fost ,,teribili,,daca pot spune asa,la inceputul anului scolar.Dupa prima sedinta,erau revoltati din diverse motive:ca le-am cerut sa achizitioneze diverse materiale,ca auxiliarele sunt prea scumpe…etc.Cu ajutorul lui D-zeu am trecut peste,desi acasa eram extrem de suparata.Dupa nici o luna rezultatele au inceput sa apara,si parintii erau total schimbati,astfel incat la sfarsitul anului scolar am cules roadele:părinti extrem de multumiti si recunoscatori,si ce conteaza cel mai mult,elevi deosebit de ascultatori,instruiti si iubitori.ASTA ESTE DRAGI PARINTI! ACORDATI O SANSA CADRULUI DIDACTIC,CHIAR DACA NU-L CUNOASTETI!

  26. Foarte frumos articol, cu emotie, daruire, dragoste.
    Profesia de pedagog este foarte dificila, ma bucur ca mai exista pasiune, caldura si profesionalism pentru formarea celor mici.

  27. Claudia on said:

    felicitari pentru articol! Da, aceasta este tendinta din ziua de astazi de a ne duce copii la scoli „bune”! Si da noi, parintii, sa-i ordonam cadrului didactic ce are de facut! O lauda, dar si o observatie la adresa copilului nostru sunt spre binele lui! Si hai sa nu ne mai bagam pe teritoriul cadrelor didactice, ci sa le acordam increderea cuvenita, caci fiecare are o raspundere pentru ceea ce face la locul de munca. Iar noi, parintii, sa ne sprijinim copiii, atunci cand au nevoie, sa le raspundem si noi cand au intrebari, temeri.

  28. Superb scris și perfect adevărat!

  29. Pingback: Efectul clasei 0 – Învățătoarea | Sibiul Copiilor

  30. bogdan on said:

    Superb.. asta imi doresc si eu de la fiul meu care urmeaza sa mearga pt prima oara la scoala.. sa fie bucuros, fericit si implinit pt activitatiile pe care le desfasoara.. Felicitari pt articol si pt fetita si familia voastra..

  31. !!! Este vorba despre clasa pregatitoare, da ?
    zero pentru cine doreste… ! Pardon

  32. „Întruna” se scrie legat daca înseamnă „continuu”…

  33. Foarte frumos articol, superb scris.

  34. Mona-Lissa on said:

    Multumim ca ne-ai impartasit din experienta ta de viata; foarte frumos. Sunt profesor si raman uimita sa vad ca mai sunt totusi persoane care apreciaza un cadru didactic si straduintele sale de a pune bazele educationale unui copil. Mult succes fetitei tale mai departe si numai bine !

  35. Mama a 3 copii, pot sa afirm ca sunt in asentiment cu fiecare idee din acest articol.

    E dureros si faptul ca dascalii trebuie sa se „caciuleasca” in fatza parintzilor pentru a le oferi practic copiiilor conditii care in tzari civilizate sunt de la sine intzelese. Intregul sistem e revoltator si umilitor mai ales pt invatzatori.

    Dar cred ca de departe, cel mai tare ma revolta faptul ca un invatzator are 30 de copii in clasa. Si cand auzi ce pretentii au parinti care ei, doi parinti la un singur copil, nu-si pot stapani propria odrasla, daramite un om la 30… Iar omul acela trebuie sa-i INVETE lucruri noi, nu doar sa mentina disciplina in clasa.

    Meseria de invatator mi se pare una dintre cele mai importante meserii dintr-o societate. Acolo INCEPE totul, acolo se pun bazele. Si poate ca, in loc sa alergam ca bezmeticii dupa scoli/cadre didactice „bune”, consumand atatea resurse de toate felurile, ar trebui sa iesim in strada noi, PARINTII, pentru a cere salarii si conditii decente de munca pentru dascalii copiiilor nostri. In loc sa ne umflam revoltati ca ni s-au cerut bani la scoala, ar trebui sa ne umflam revoltati ca nu se gasesc resurse pentru invatamant.

  36. Carmen on said:

    Noi am ales invatatoarea cu f mult timp înainte. Am vrut sa fie blândă, înțelegătoare și copilul sa meargă cu drag la școală. Din păcate, acum exista o problema legata de doi copii din clasa din cauza cărora nu se pot desfășura orele în mod normal. Este vorba despre o fetiță care suferă de o trauma din cauza divorțului părinților și se manifesta într un mod ciudat la școală: pleacă din clasa, se ridica și ia penarele celorlalți copii, le trage căciulile de pe cap și le arunca pe jos, etc. Celălalt copil este un băiețel foarte agresiv. Agresivitatea lui se manifesta la propriu: bate, musca…orice doar sa capteze atenția. Dacă în cazul primului caz mama a recunoscut ca fetița are o problema, în cel de al doilea, părinții nu recunosc ca băiețelul lor ar avea o probleme și drept urmare nu iau nicio măsură. Mulți dintre părinți au vorbit cu invatatoarea dar nu s a rezolvat nimic. Ideea e ca dna invatatoare acorda atenție doar celor doi copii, ceilalți fiind neglijați, în clasa este un zgomot continuu, doamna trebuie sa iasă din clasa și sa alerge după cei doi iar ceilalți rămân nesupravegheați. Va rog sa mă ajutați cu un sfat. Ce ar trebui sa fac: sa mut copilul într o alta clasa sau sa încerc încă o data sa stau de vorba cu părinții copiilor și cu dna invatatoare?

    • marcelafarcas on said:

      Fiind vorba de copii la mijloc, ai dumneavoastră, dar și cei agresivi au dreptul la șansa de a se integra. Problema modificării comportamentale depinde însă, în foarte mare măsură, de implicarea părinților. Dacă în cazul fetiței părinții conștientizează că au o problemă și fac demersuri pentru rezolvarea ei, ea are șanse bune de recuperare. Problema băiețelului e însă întreținută de negarea părinților…Inainte de a muta fetița din clasă – o măsură drastică și o loterie prin care ați putea nimeri în situații similare – ați putea încerca următoarele: o discuție între dumneavoastră și părinții băiețelului pentru a-i ajuta să conștientizeze că au o problemă, abordarea tematicii în cadrul ședinței cu părinții și implicarea celorlalți părinți în căutarea unei soluții mulțumitoare (mai multe capete, mai multe idei), o discuție cu doamna învățătoare în care să îi prezentați îngrijorările dumneavoastră referitoare la atenția acordată inegal celor doi versus restul clasei. Totuși, când veți discuta cu doamna învățătoare să aveți în minte faptul că atenția acordată în mod egal fiecărui copil din clasă e un deziderat imposibil. Așa cum într-o familie cu mai mulți frați părinții își concentrează atenția în mod diferit la momente diferite asupra diferiților copii, în funcție de nevoile acestora, și învățătoarea încearcă probabil prin concentrarea efortului înspre cei doi copii acum să depășească o criză pentru ca mai apoi să se poată ocupa mai bine de restul. Faceți, de asemenea, un test al timpului. Unele probleme de adaptare la mediul școlar, manifestate prin agresivitate la unii copii, prin somatizări la alții, prin izolare la alții se remit pe măsură ce colegii se obișnuiesc unii cu alții. Procesul poate dura între 2 și 6 luni. Părinții, în primul rând, și învățătorii, în al doilea rând, pot facilita adaptarea copiilor la mediul și cerințele școlare. Dacă o situație de genul celei descrise de dumneavoastră trenează de 1-2 ani, atunci un specialist ar putea interveni ajutând părinții copilului agresiv, ajutând copilul agresiv sau ajutând învățătoarea prin echiparea ei cu metode psihologice specifice pentru gestionarea unor astfel de situații sau chiar prin prezența unui psihopedagog asistent care să se ocupe doar de copilul în cauză, în timpul orelor, până la remiterea comportamentelor problemă. Vă doresc succes în soluționarea problemei și, dacă puteți, scrieți-ne varianta găsită. Poate le va fi de folos și altor vizitatori ai acestui blog. Mulțumesc pentru comment!

  37. Am citit articolul si mi se pare exagerat, partinitor, de o sufocare materna incredibila. La fel si comentariile. Si nu-mi pot imagina de ce ar dori mamele sa-i sufoce pe copiii lor cu dragostea si protectionismul in asa un hal incat sa le amputeze orice viitoare incercare de a se descurca singuri. Si mi se pare oribil cum mamele cumpara locuri in clase mai bune pt. odraslele lor cu tot felul de cadouase, atentii, care tot mita se cheama la urma urmei, si care incurajeaza astfel de practici. Rezulta de aici frustrari: ca doamna nu se ridica la nivelul asteptarilor, ca sunt copii care deranjeaza ora, ca odrasla a luat o nota proasta, ca doamna nu i-a acordat suficienta atentie odraslei etc etc. Adevarate tragedii, nu alta. Rar vad parinti care isi lasa copiii sa-si faca singuri alegerile, sa-si asume si sa invete din propriile greseli, sa puna intrebari atunci cand incearca sa inteleaga ceva, sa se ridice singuri atunci cand cad, la propriu.. Inteleg sentimentul matern, dorinta de a-ti proteja copiii, dar in cazul articolului de fata – cu final fericit as putea spune – framantarile interioare ale mamei denota – ma scuzati – prostie.

    • marcelafarcas on said:

      Mulțumesc pentru timpul cheltuit pentru parcurgerea articolului. Îmi pare rău că nu ați înțeles ce ați citit. În comentariul dumneavoastră apare în mod repetat sintagma „sufocare maternă” ceea ce mă face să cred că vă e cunoscut conceptul, dar poate și trăirile asociate și mi-ar părea rău să am dreptate. Nu are însă nici o legătură cu ce am scris eu. În general, pot aprecia o critică atunci când ea vizează vreunul din comportamentele mele și pornește din intenția de a corecta, nu din dorința de a lovi. Faptul că ați citit un articol scris de mine, nu vă îndreptățește să emiteți judecăți de valoare sau să puneți etichete referitoare la ce fel de mamă credeți dumneavoastră că sunt sau – „mă scuzați” – referitoare la nivelul meu de inteligență. E ca și cum trăind toată viața pe o insulă, neștiind nimic despre restul lumii, ați încerca să desenați în detaliu harta lumii.

  38. Adriana on said:

    Felicitari, un articol din care o proaspat mamica ca mine are ce sa invete! Multumesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

2HR - Human Human Resources

Despre resurse umane, cu omenie

%d blogeri au apreciat asta: